- convorbire cu Maria Cristina ŞTEFĂNESCU, pensionară -

Credeţi că a trăi cu plăcere ţine de predispoziţia individuală sau este, la un moment dat, rezultatul unei influenţe de mediu, a unei schimbări de stare socială etc.?

Adică să explic eu ce-nseamnă să-ţi ardă să trăieşti? Mi-ar fi greu, nu ştiu dacă sînt persoana potrivită. În general, acum lumea este preocupată, tracasată, destul de plictisită. Motive există, din păcate. Dar eu rămîn optimistă; am noroc că sînt sănătoasă, la 87 de ani, şi echilibrată din fire, nu mă plîng. La vîrsta mea, rămîn puţine motive de bucurie: o zi frumoasă, o vizită, o partidă de canastă cu cîteva prietene. Abia aşteptăm să ne întîlnim, să jucăm, să ne certăm, să ne bucurăm că ne mai vedem. În ultimul timp două dintre partenerele cele mai fidele de canastă mi-au murit, una se mişcă greu – mi s-a rărit cercul. Una dintre prietene, care stătea pe Dorobanţi, îmi împrumuta şi mie, pe timpul lui Ceauşescu, nişte cărţi, trimise de fiica ei din străinătate, aproape toate romanele scrise de Daniele Steele care mă distrau, le găseam amuzante chiar dacă n-aveau valoare intelectuală. Băiatul meu mi le lua din mînă, zicea că-mi pierd timpul şi-mi stric ochii. Dar măcar citeam despre o lume elegantă, cu toalete frumoase, care călătorea, dădea dineuri, iar toate întîmplările se sfîrşeau cu bine. Am oroare de urît, de sordid (…).

N-aţi întîlnit şi persoane care, deşi sînt sănătoase, au bani, ocupă un loc important în societate, par mereu bosumflate, închise, le ninge şi le plouă din senin?

Poate că eram o egoistă, o superficială, dar nu-mi plăcea să le frecventez, le ignoram. (…) La primul meu bal, unde am fost invitată de Pica Tomoroveanu, nepoata lui Octavian Goga – în cinstea ei se dădea petrecerea – eram foarte tînără, ieşeam în lume cu destulă neîncredere. Poate mă intimida şi Veturia Goga, mătuşa prietenei mele. Dar am petrecut admirabil, m-am simţit în largul meu, fiindcă „unchiul Tavi“, Goga, mă prezenta tuturor: „fata cu părul cel mai frumos“. Eu aveam o claie de păr foarte des, nesupus, dar găsise o formulă care nu spunea cine ştie ce, însă îmi făcea plăcere, mă simţeam bine auzind-o, ieşeam din crispare. Cînd am ajuns acasă, mama a fost curioasă: „s-a uitat cineva la tine?“, „Ba am avut şi succes: m-a prezentat Octavian Goga“. (…)

Am citit mărturisirile cuiva care spunea că în timpul detenţiei a avut sentimentul că plăteşte, astfel, viaţa sa de bunăstare de dinainte, petrecerile, existenţa ferită de griji. În cei 50 de ani care v-au modificat felul de trai, dvs. aţi avut vreodată acest sentiment?

Nu. Ştiam că n-am făcut rău la nimeni. Totdeauna am ajutat pe cine mi-a stat în putinţă. Soţul meu, Basil Ştefănescu, a fost şeful de cabinet al lui Rihard Franasovici, ministru în guvernul Tătărescu şi, la un moment dat, cel mai tînăr prefect liberal, în anul cînd liberalii au organizat alegerile şi au căzut de la putere, în 1937. Eu de politică n-aveam habar, cînd m-am măritat ştiam doar numele a doi oameni politici, Madgearu şi Ionel Brătianu. Dar, aşa cum s-a întîmplat cu toată lumea noastră în comunism, am nimerit amîndoi la puşcărie ca duşmani ai regimului – întîi la drept comun, la Văcăreşti, pe urmă el şi la Canal, ca deţinut politic. (…)

La Văcăreşti eu stăteam cu ţigăncile hoaţe, care voiau să mă înveţe cum să fur cu două degete; cîntau toată ziua, jucau, oftau, se certau şi se scuipau cu poftă. (…) În acest mediu căruia, vrînd-nevrînd, m-am adaptat – aşteptam eliberarea fiindcă nu fusesem judecaţi, nici eu, nici bărbatul meu. Într-o zi stînd sub un copac, cu ţigăncile ieşite la aer, şi tricotînd ca să-mi treacă vremea, văd nişte doamne pe care le ştiam de la Iacht-Club, de la petreceri; dna Bujoi, Lisette Balteanu, Dina Balş – care urmau a fi condamnate politic – scoase la plimbare prin curte. Recunoscîndu-mă, una din ele îmi face semn, ducînd degetele la buze: „n-ai o ţigară?“. Aveam, că-mi trimitea soţul meu, prin gunoierii care veneau şi la secţia de femei să ia gunoiul. Am făcut în aşa fel să le pot da două pachete de ţigări a doua zi, dar m-a văzut cineva şi m-a pîrît la gardianca şefă. Anchetă, scandal: ce scrisoare le-am dat femeilor de la „politici“; să spun tot, că altminteri mă trimit la închisoare la Mislea. Am spus adevărul, voisem să fac o plăcere cuiva care avea poftă de-o ţigară. Nu m-a crezut. (…)

(fragment din interviul realizat de Tita Chiper în Dilema, nr. 264,20-26 februarie 1998)