În RSR, unica condiţie care era îngăduită harnicilor constructori ai socialismului multilateral dezvoltat era fericirea. E adevărat, o fericire radical diferită de cea hedonistă şi amorală, întîlnită în capitalism – fericirea din RSR era caldă, umanistă şi contagioasă, celebrată în poeme recitate elegant şi evocată de vocile suave ale tinerilor din corurile patriei. Era, în definitiv, prelungirea acelui soare ce îşi trimitea razele din stemă. Prin tot ce realiza, prin tot ce înfăptuia, prin tot ce proclama, RSR era însăşi efigia acestei fericiri.
 
Nimic accidental, nimic întîmplător în această explozie de fericire. Planificarea este, în comunism – iar cel românesc nu face excepţie – o chestiune tratată cu rigoare ştiinţifică. Totul este stabilit, în cele mai mici detalii. Chiar şi cei distraţi sau uituci nu se pot pierde în labirint. Ceea ce criticii duşmănoşi din lumea capitalului acuză a fi un simptom al absurdului este, în realitate, marca umanismului comunist. Totul este o chestiune de perspectivă. Democraţia socialistă depăşeşte, prin profunzime, simulacrul capitalist. 
 
Nici o fericire nu poate fi completă fără o alimentaţie ştiinţifică, eliberată de presiunea consumistă ce face ravagii în Occident. Urmaş al dacilor şi al romanilor, înzestrat cu geniul unui poet şi mîna sigură a unui inginer, românul este destinat măreţiei. El nu poate fi nici leneş şi nici supraponderal – de aici, şi grija PCR de a oferi doar caloriile necesare întăririi unui corp de atlet. Intelectul nu se poate menţine decît dacă din minte dispare această obsesie reacţionară a dezmăţului gastronomic. Magazinele alimentare din RSR se eliberează de povara artificială din capitalism, ele devin templele în care miraculosul crevete vietnamez străluceşte, anunţînd naşterea unei umanităţi sănătoase şi senine. Cît despre zvonurile puse în circulaţie de posturile de radio străine, acestea trebuie infirmate. În acest ev al alimentaţiei raţionale şi al zidirii, românii se află mai aproape ca oricînd de fericirea strămoşilor traci. O minte iute în corpuri iuţi, iată ţinta asumată de Partid, cu gîndul la viitor. 
 
Alimentaţie curată, fără toxine, destinată unei familii ce cultivă valorile eticii şi echităţii socialiste. Fornicaţia sexuală ce a infectat Occidentul este străină de natura apolinică a RSR. Aici, visul oricărei mame este de a deveni o Mamă-Eroină, purtătoare de copii, care să fie temelia unui viitor comunist. Iubirea castă, consumată în cadrul conjugal, iar nu rătăcirea pornografică, este idealul pe care îl poartă în inimă cei ce intră pe porţile vieţii. Surîzători şi încrezători în viitor, tinerii din RSR ştiu că, mai devreme sau mai tîrziu, fericirea va sosi şi în vieţile lor. Natalitatea nu este o povară, ci o manifestare a patriotismului însuşi – cum altfel ar putea fi în această ţară în care fiecare viaţă contează şi fiecare viaţă stă sub semnul viitorului?
 
De pe băncile şcolii în uzinele şi laboratoarele în care se imaginează viitorul, RSR a crescut cît alte naţiuni în veacuri, iar geniul lui Nicolae Ceauşescu este cel ce inspiră acest salt ce nu cunoaşte odihnă. Furnale după furnale se ridică, cerealele de la Fundulea se înalţă mai puternice şi mai roditoare ca oricînd. Navele RSR brăzdează oceanele, iar din fabricile României pornesc în lumea largă maşinile ce închid în ele geniul muncitorilor şi inginerilor României socialiste. Nimic nu este imposibil pentru aceste mîini agere, ce dau oţelului şi fontei puterea de a închipui minuni tehnice. Societatea socialistă multilateral dezvoltată este o uzină copleşită de sunetele cîntecelor patriotice. Fericirea se zămisleşte în vuiet de strung şi în miezul ciclopic al curajului creator. 
 
* * * 
 
A fost odată ca niciodată RSR, ţara în care fericirea avea gustul sordid de înlocuitor al Quick Cola. A fost odată ca niciodată o ţară în care tehnica avansată se sprijinea pe întunericul ce domnea, suveran, în apartamentele oamenilor muncii. A fost odată ca niciodată o ţară în care trupul femeilor fusese confiscat de stat, iar viitorul se confunda cu mira decolorată a televiziunii de stat. A fost odată ca niciodată o ţară în care oamenii muncii se încolonau, cuminţi, mestecînd seminţe, spre a porni, încărcaţi de pancarte, ca de nişte uriaşe sorcove, oprindu-se în faţa unui prezidiu dinspre care ajungeau pînă la ei imaginile mecanomorfe ale celor mai iubiţi dintre conducători. A fost odată ca niciodată un Bucureşti în care bisericile se prăbuşeau ca nişte castele atinse de bilele de fontă ale maşinilor uriaşe – în locul grădinilor şi zidurilor şi amintirilor se ridica o întindere egală cu sine, peste care lucea, implacabil, soarele din stemă, arzînd privirile celor care îşi ridicau ochii spre el. A fost odată ca niciodată o ţară ai cărei copii visau la băutura capitalistă Coca-Cola (închisă în sticle parcă făurite de nibelungi), dar care nu puteau gusta decît acreala băuturii pe care partidul o inventase, spre a le stinge setea. A fost odată ca niciodată o ţară în care iubirea de patrie avea sonoritatea cavernoasă a unui lătrat scuipat, consumat în decorul decrepit al unui studio de televiziune populat de ţărani purtînd tocuri înalte şi cîntînd din tulnice. A fost odată ca niciodată o ţară în care Gheorghe Ursu a fost bătut pînă la moarte pentru că a ţinut un jurnal, a fost odată ca niciodată o ţară în care moartea şi dragostea păreau să fie una cu pasta cenuşie măcinată de timpul încremenit. A fost odată ca niciodată o ţară în care absurdul fusese interzis, spre a se risipi în întreaga existenţă, asemeni unei licori sîngerii. 
 
Ioan Stanomir este scriitor şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Camera Obscura. Vis, imaginaţie şi bandă desenată, Editura Cartea Românească, 2014.