În cei şapte ani de la aderarea României la Uniunea Europeană au mai apărut, uneori destul de apăsat, întrebări legate de cît de pregătit a fost Bucureştiul pentru acest proces. Sînteţi în cea mai bună poziţie să evaluaţi dubiile legate de meritul României de a fi membru cu drepturi depline al UE.

Eu cred că România a meritat întotdeauna să fie parte a Uniunii Europene. Întrebarea este mai curînd dacă 2007 a fost momentul potrivit, dacă ar fi trebuit să se întîmple mai tîrziu sau tot ce trebuia îndeplinit înainte de aderare a fost făcut. Răspunsul la această a doua întrebare este clar, nu, nu s-a întîmplat aşa şi de aceea există Mecanismul de Cooperare şi Verificare. Dacă ne uităm înapoi la 2007 şi la lucrurile care au fost făcute de Guvernul României şi de alţi actori europeni în acest proces, poate că multe chestiuni ar fi trebuit rezolvate în 2007. Dar întrebarea cea mai importantă este dacă, aderînd în 2007, România a fost în poziţia de a fi folosit oportunitatea pe care aderarea i-a oferit-o, aceea de a dezvolta România sub toate aspectele. Iar răspunsul la această întrebare este că România nu a folosit oportunitatea aderării în măsura în care ar fi fost de dorit să o facă.

În 2012, cînd aţi vorbit despre România, la cinci ani după integrare, aveaţi un ton foarte optimist. Cîteva luni mai tîrziu, Comisia Europeană a pus serios la îndoială angajamentul României faţă de valorile europene şi statul de drept, urmare a acţiunilor Guvernului de atunci. Apoi au fost evenimentele din Ungaria, şi ele criticate de Comisia Europeană. Întrebarea este dacă nu cumva şi UE are nevoie de noi şi instrumente pentru a preveni derapaje precum cele ale Bucureştiului în 2012, ori ale Ungariei.

Ar fi fost de dorit ca UE să fi avut instrumente. Există însă o balanţă între suveranitatea naţională şi cît de departe sînt pregătite statele membre să accepte decizii ale instituţiilor europene. Există aceeaşi problemă şi în chestiunile economice. Este o situaţie complicată. Sîntem în faţa unor guverne care au dreptul de a formula politici şi a lua decizii. Şi aici mai vine şi întrebarea cîtă legitimitate pot avea instituţiile europene. Dacă ne uităm la situaţia din Ungaria, fie că ne place sau nu ce face Viktor Orbán în Ungaria, el este produsul unui proces democratic. Şi mai trebuie să ne uităm şi la echilibrul politic. Acţiunile lui Viktor Orbán nu au fost condamnate de unii membri ai grupului său politic, din cadrul Partidului Popular European din Parlamentul European. În timp ce alte acţiuni au fost condamnate. Dar acest lucru reflectă o judecată a partidelor politice. Este aşadar un echilibru extrem de complicat de care trebuie ţinut cont. Este însă la fel de clar că ce s-a întîmplat în vara lui 2012 în România nu a fost cu siguranţă un semnal bun transmis pentru Guvernul de la Bucureşti şi pentru angajamentul democratic al acestuia.

V-aţi gîndit că Mecanismul de Cooperare şi Verificare se va dovedi cel mai eficient instrument de presiune pentru România şi că încă mai este nevoie de el, după şapte ani de la aderare?

Aş fi sperat să nu-l mai aveţi. Şi este dezamăgitor... MCV a fost, dacă vreţi, partea a doua a mecanismului de salvgardare iniţial gîndit pentru a preveni fenomene de derapaj, a fost o chestiune mai largă, care a mers mai departe de domeniul justiţiei şi al administraţiei publice. A fost o modalitate prin care am dorit ca reformele administraţiei şi justiţiei să fie păstrate.

Analişti şi diplomaţi străini, în special din statele membre vechi ale UE, încă întreabă cîtă vreme va mai trebui să existe mecanisme de presiune (tehnice sau politice), astfel încît lucrurile să evolueze sau să nu derapeze la Bucureşti. Şi acesta este un răspuns greu de dat... Cum aţi răspunde dumneavoastră?

Depinde de cît de puternică este societatea civilă, dar societatea civilă într-un sens mult mai larg, şi, prin urmare, de cît de eficientă este presiunea internă. Credeţi că aveţi o coaliţie de interese suficient de puternică printre reprezentanţii clasei de mijloc ai societăţii, printre organizaţiile neguvernamentale, inclusiv printre reprezentanţii partidelor politice, care să apere şi să susţină foarte puternic statul de drept? Întotdeauna am susţinut că un aspect-cheie pentru a avea un stat de drept puternic este o clasă de mijloc puternică. Dacă eşti bogat, dar statul de drept nu funcţionează, există riscul ca dreptatea să poată fi cumpărată. Clasa de mijloc este prima interesată în menţinerea şi funcţionarea statului de drept. Aşadar, România nu va mai avea nevoie de presiune externă ori presiunea externă nu va mai determina nici o schimbare atunci cînd presiunea internă, de care este foarte mare nevoie, va fi suficient de puternică. Însă acest proces ia mult timp. În Europa de Vest, avem de-a face cu societăţi care au sisteme şi instituţii relativ stabile din 1945, iar în unele cazuri există organizaţii care funcţionează de 100 de ani sau chiar mai bine. Astfel că, nu e de mirare că, la numai 25 de ani de la căderea comunismului în România (nici atît încă) nu este coagulată această coaliţie de interese care să susţină puternic statul de drept şi care, din interiorul societăţii, să fie suficient de puternică astfel încît să prevină interese ascunse, care vor exista întotdeauna, fie că este vorba despre oameni de afaceri ori politicieni. Aveţi în continuare un sistem politic în România mult prea personalizat, şi se vede acest lucru din mişcarea continuă a membrilor politici de la un partid la altul.

Un bilanţ nu e întotdeauna un moment în care listezi doar ce nu ai făcut. Care sînt cele mai bune lucruri pe care România le-a făcut ca membru al UE?

Cetăţenii României au libertatea de a călători şi de a munci oriunde, poate că standardul de viaţă nu este cu mult mai bun faţă de aşteptările cetăţenilor de dinainte de aderare, însă din multe puncte de vedere România este o ţară mai bună faţă de cea de dinainte de 2007. România mai trebuie să lucreze însă pentru a crea o tradiţie în exercitarea influenţei sale la nivel european şi să exerseze continuu această influenţă. Aşadar, România este un loc mai bun şi va continua să fie un loc mai bun. Aveţi instituţii eficiente şi independente, cum ar fi Banca Naţională, una din cele mai solide şi stabile. Alte instituţii funcţionează de asemenea fără influenţă politică, într-un fel care era de neconceput dacă ne întoarcem la anii ’90. Mai este însă un drum lung pînă ca administraţia publică şi structurile administrative să funcţioneze la nivelul la care cetăţenii României ar merita, însă calitatea de membru a UE e un factor pentru menţinerea acestor instituţii independente, ceea ce este parte a statului de drept. 

Jonathan Scheele a lucrat în cadrul Comisiei Europene din 1974 pînă în 2012. Din 2001 pînă în 2006, a fost şeful delegaţiei Uniunii Europene în România. A avut un rol important de-a lungul negocierilor de aderare cu UE, fiind foarte prezent în spaţiul public şi mediatic românesc şi o figură foarte populară în România – a ales să fie un diplomat activ şi implicat, folosind bine poziţia sa oficială şi influenţa funcţiei. Ulterior, între 2007 şi 2010, a fost director pentru politici de transport în cadrul Comisiei Europene. Ultima sa poziţie ca funcţionar european, înainte de a se pensiona, a fost cea de şef al Reprezentanţei Comisiei Europene în Marea Britanie. În prezent, este cercetător asociat la South East European Studies Oxford (SEESOX).

a consemnat Bianca TOMA  

Apariţia acestui text a fost realizată cu asistenţa Uniunii Europene, în cadrul unui grant oferit de Parlamentul European în domeniul comunicării. De conţinutul acestui articol este responsabilă doar revista Dilema veche şi nu se poate considera sub nici o formă că textul reflectă punctul de vedere al Uniunii Europene.

Proiectul BeEU - 8 organizaţii mass-media pentru un Parlament este cofinanţat de Uniunea Europeană.