- interviu cu Doru IONESCU -

De cînd vă ocupaţi de arhiva rockului românesc şi de ce o faceţi: din pasiune, din datorie?

M-am făcut jurnalist (muzical) în 1990, lăsîndu-mă de cîntat, cînd am văzut că tot consacraţii aveau pîinea şi cuţitul în muzica „liberă“. Am zis să-mi ajut colegii de generaţie şi am scos revista Rocker, care s-a vrut o tribună underground. Exact asta am făcut şi din 1993, la Radio România, şi la revista de programe a TVR, din 1994. Întîmplător, prin 1995, am dat de o filmare cu Mircea Vintilă în arhiva TVR, unde ar fi trebuit să găsesc cu totul altceva, şi aşa am avut revelaţia. Din acel moment am tratat cu aceeaşi pasiune (datorie, dacă vrei) şi partea nevăzută a iceberg-ului şi am putut să-mi rezolv şi daimonul ăla din noi, din fiecare – construcţia, creaţia, mai puţin critica. Cum zicea Andrei Pleşu prin 1990 – criticul poate exista sau nu, artistul e oricum suveran.

Pentru mine este o întreprindere fabuloasă: descopăr, intervievez, pun piesa în puzzle. Uneori o aştept un timp, iar dacă n-o obţin nicicum, o simulez compunînd clipuri pe diverse piese din epocă, cu imagini din perioada respectivă. 

De ce există atît de puţine filmări cu trupe rock în arhiva TVR?

Filmările cu rockerii, folkiştii, jazzmenii şi toţi cei ce nu cadrau cu linia culturală a Partidului existau de fapt, dar ascunse de iluştri anonimi pentru a nu fi distruse, topite sau şterse cu diverse cuvîntări şi omagii. Nu uita că pînă în 1989 (dar, din păcate, şi după) au plecat foarte mulţi muzicieni dintre cei mai buni (eu am avansat un procent de 50%, alţii merg pînă la 80%), iar în momentul în care se afla de dispariţia nu ştiu cui, imediat era pus la index, adică şters de peste tot, numai din dosarul de la Securitate – nu.

Credeţi că avem suficient material (trupe, albume) pentru a vorbi de o istorie a rockului românesc? 

Absolut, dacă nu era valoare îmi vedeam în continuare de underground-ul prezentului, scopul meu primar. Am crescut printre muzicieni pop/rock, folk, jazz – copilăria şi tinereţea mea s-au consumat printre astfel de basme cu Feţi-Frumoşi, Ilene Cosînzene, plus alte personaje în genul unor Florian Pittiş, Dan Andrei Aldea, Nicolae Covaci, Liviu Tudan, Picky Inglessis, Ladislau Herdina, Cristian Minculescu, Dorin Liviu Zaharia, Nicu Vladimir, Tavi Ştefănescu şi atîţia alţii. Pe cîţiva i-am cunoscut personal, de alţii mi s-a povestit. Moţu Pittiş îmi tot amintea de unul sau altul care au născut în premieră concepte care mai tîrziu au apărut la Pink Floyd sau la alţii. 

Am în pregătire o emisiune mai amplă despre o altfel de istorie românească a chitarei electrice, cu nişte fapte absolute remarcabile, vezi inventatorul dozei electromagnetice din primii ani ’30, fără de care nu exista chitara electrică, dar şi toate acele pionierate, reinventări ale instrumentelor electronice în lipsa celor originale – mă refer la anii ’60, la synth-ul lui Aldea din anii ’70... Am enumerat pînă acum tehnica, muzica, dar ar mai fi de spus multe lucruri bune despre textele în care au excelat un Foarţă şi Ujică, Cîrcu, Zaharia, Vladimir, Florian, Odangiu şi atîţia alţii.

Puse cap la cap, care credeţi că au fost motivele din cauza cărora astăzi nu ştim decît foarte puţin din folk/rockul anilor ’60-’80?

La noi se edifica socialismul, comunismul sau ce era el, iar genurile astea nu se potriveau cu „Omul nou“, erau un reflex, o oglindă a lumii occidentale libere. Aşa că fie le-au ascuns, fie le-au înregimentat după cum s-au priceput (Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti, Cenaclul Flacăra sau Serbările Scînteii Tineretului şi, peste tot şi toate, „Cîntarea României“), adică – cum zicea Andrei Oişteanu – au aplicat metoda „If you can’t beat them, join them!“. Culmea, cenzura a şi ajutat – cum spunea în ultimul său interviu şi Nicu Vladimir: „Dacă nu puteai s-o zici pe faţă, atunci umblai la subînţelesuri, la abscons, te ascundeai după metafore, ceea ce însemna să umbli la substratul artistic al textelor, al performării în general“. 



„Românii au avut şi au geniu în muzică“

Aţi stat de vorba cu mulţi muzicieni ai perioadei, mai toţi au cîntat pe scena Cenaclului Flacăra şi v-au vorbit despre asta; dumneavoastră cum vedeţi acum acel fenomen?

Eram adolescent şi eram nelipsit la spectacolele de la Focşani (ba chiar prin judeţ, prin Vrancea), am cîntat şi eu în cor cu toată sala, să-mi rup bojocii, inclusiv cîntece cu Ceauşescu. Era cel mai tare concert folk & rock al anului! Pînă la un punct a fost constructiv, cei mai tari artişti folk (inclusiv cei... neclari în mesaj), actori, poeţi, trupe rock veneau acolo, părea OK. S-au putut spune multe care în altă parte nu erau zise nici măcar în şoaptă. Încet-încet, pe măsură ce mesajul pur artistic era deturnat, fie plecau cîntăreţii, fie îi scotea de pe scenă Păunescu însuşi. Se ajunsese la maratoane de cîte şapte-opt ore, de multe ori iarna în aer liber, pentru artişti era obligatoriu să stea pe scenă şi să înveţe cîntecele altora, pentru ca la un semn al conducătorului să le cînte în cor... S-a cîntat mult pe versuri păunesciene, dar nu neapărat forţat, cei mai mulţi au considerat că aşa era bine. Pe de altă parte, se cîştiga foarte bine, şi pe acea scenă s-au lansat destule valori. E un fenomen de studiat, în nici un caz de trecut cu vederea. 

Cît de politic era folk/rockul atunci? Oricum, privind în urmă, pare că a pierdut lupta cu cenzura, în special, şi cu comunismul, în general... 

Era şi politic, dar nu în primul rînd. Manifestarea de la un concert ţinea de margine, de a trece dincolo de limita permisă. Mulţi aşa-zişi rockeri după Revoluţie n-au mai ascultat rock pentru că genul nu se mai identifica cu protestul. Lupta n-a fost pierdută niciodată, doar că n-a fost consemnată oficial. Dar, dincolo de Radio, TVR, Electrecord, există arhivele private care ies la iveală, găseşti acum multe lucruri pe YouTube.

Totuşi, nu există o memorie a rockului de atunci: la radio se difuzează foarte rar şi doar cîteva cîntece din acea perioadă (în general – Phoenix, Iris, Roşu şi Negru, Mondial, Compact şi cam atît), filmări de concerte există foarte puţine şi de calitate proastă, muzicienii au murit sau au plecat în străinătate, Electrecordul nu şi-a mai editat arhiva, repunînd pe piaţă doar cîteva discuri – şi alea remasterizate slab... În afară de emisiunile şi cărţile dvs., cum se poate recupera rockul de atunci?

Vreo 70 de Integrale Remix realizate de mine au putut fi vizionate vara trecută, la TVR 2. Fără nici o modificare, ele se pot edita pe DVD-uri şi vinde ca inserturi în diverse publicaţii (eventual însoţite şi de cîte o cărticică). Tirajul fiind mare, preţul pe exemplar ar scădea foarte mult, undeva la 12-15 lei. Altfel, dacă ai norocul să-l găseşti (tirajul fiind foarte mic), a apărut în 2009 DVD-ul Timpul chitarelor cu cele mai tari 33 de clipuri rock şi folk. Jurnalul Naţional a mai editat şi acele CD-uri de colecţie însoţite de minime biografii, dar eu de doi ani tot întreb pe la trusturi de presă, nimeni n-are curajul primului pas... 

Editura Casa de pariuri literare, văzînd imensitatea de 1500 de pagini strînse la manuscrisul primei mele cărţi (o teoretică a doua ediţie), mi-a propus un e-book, cu avantaje şi dezavantaje: tone de fotografii, chiar filmuleţe, fragmente de melodii, însă nu toată lumea citeşte cărţi electronice. Altfel, ar mai merge un site, un forum, o platformă cu rubrici redactate de melomani. Singurul impediment major este că-ţi trebuie musai echipă, iar efortul e considerabil.

Care a fost cel mai memorabil concert românesc de rock la care aţi fost? 

Ar putea fi un festival-concurs de două-trei zile ţinut la Sala Polivalentă în decembrie 1986, organizat de Stelian Tănase, cu toţi greii de atunci...

Dacă aţi face un top personal, care credeţi că au fost cele mai bune trupe rock din perioada anilor ’60-’80? 

Phoenix, Sfinx şi Roşu şi Negru, apoi Mondial şi FFN, după care e greu de ierarhizat între Metropol, Iris, Pro Musica, Holograf, Semnal M, Compact, Celelalte Cuvinte, Cargo, Timpuri Noi… Asta pentru că, dacă nu am zis ceva la prima întrebare, o fac acum, clar şi răspicat: cea mai mare convingere a mea, în toată nebunia asta frumoasă, e că românii au avut şi au geniu în muzică, indiferent de gen. N-or fi inventat ei apa caldă, dar uneori au dat-o în clocot!

Doru Ionescu este realizatorul emisiunilor Remix la TVR Cultural, Timpul chitarelor la TVR 2 şi O poveste cu cîntec la TVR Internaţional. Cea mai recentă carte publicată: Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale, Editura Casa de pariuri literare, 2011. 

a consemnat
Marius CHIVU 

Foto: Marius Chivu