De cîtăva vreme asistăm la o adevărată jelanie a profesorilor din Universităţi, sub motiv că sînt covîrşiţi de exigenţele reformei pe care o introduce Legea Educaţiei Naţionale. Viitorul incert, procedurile neclare, exigenţele internaţionaliste sînt tot atîtea cuvinte de ordine sub care dascălii noştri universitari îşi ascund nesiguranţa şi teama de sine. Desigur, standardele au crescut, mizele au devenit mai importante, la uşă se află generaţii moralmente pregătite să ia locul vechii elite universitare, care a făcut legea în facultăţi în ultimii douăzeci de ani. Asistăm probabil la un schimb de generaţie de aceeaşi importanţă ca cel pe care l-am trăit în 1990 şi nu ne poate fi indiferent felul în care acest schimb se produce. 

 

Dacă însă atunci ruptura era cuvîntul magic, schimbarea pe care un popor întreg a dorit-o şi pe care unii dintre noi am aşteptat-o, pînă în 1996, în toate straturile societăţii, acum vom asista probabil la un exerciţiu de continuitate, în care tinerii vor lua locul celor care i-au format, ducînd mai departe, în principiu, ceea ce ultimii le-au încredinţat în atîţia ani de coexistenţă la Catedră şi în cercetarea ştiinţifică. Un profesor este dator, la urma urmei, nu numai să pregătească studenţii pentru examene, ci să formeze ucenici mai tineri şi să creeze în jurul lui un mediu ştiinţific în care aceştia să se simtă liberi şi să ia la rîndul lor iniţiativa, responsabilă şi hotărîtoare, a ducerii mai departe a stindardului şcolii în care s-au format. Acesta este sensul propriu al tradiţiei, a ceea ce oamenii îşi trec unul altuia atunci cînd trec ei înşişi, laolaltă cu acel foc sacru pe care l-am simţit noi înşine la marii noştri profesori. Dacă şcoală e, ea este doar atunci cînd aceste condiţii sînt pe deplin reunite şi cînd ele fac să pară ridicole orice constrîngeri exterioare, pur formale, pentru că bogăţia spirituală a comunicării unei discipline nu se poate cuantifica într-un număr precis de articole sau de antologii pentru uz didactic. Demonul lui Socrate era, neîndoielnic, doar o mască a libertăţii sale, pe care a transmis-o întregii sale şcoli şi, prin aceasta, armăturii înseşi a Universităţii europene. 

Sînt însă catedre în Universitate în care această libertate a lipsit în ultimii ani, avînd drept consecinţă vizibilă sterilitatea intelectuală, vidul de valoare, practicarea mecanică a meseriei, de-a lungul unei zile care seamănă uimitor de tare cu ziua precedentă şi care ar trebui să consacre, printr-un narcisism iconic autoprogramat, figura aceluiaşi, îmbălsămată de exerciţiul puterii şi de aroma abia înăbuşită a adulaţiei. Universităţile sînt grupuri de oameni în care ispita cea mai prezentă este aceea a puterii, pe care marii lor păcătoşi o sorb în fiecare zi cu nesaţ, aşteptînd de fiecare dată un prilej nou de a-şi oferi deliciul supunerii celorlalţi.  

Reforma actualei Legi a Educaţiei pare îndreptată împotriva acestei categorii de oameni. Tiranul, se ştie, nu suportă variaţia. Iubeşte, în schimb, repetiţia. A văzut-o foarte limpede Camus în Caligula. 

Simulacrele trebuie să-i oglindească aceeaşi figură, dacă se poate chiar a lui însuşi. Tot astfel, micul satrap universitar nu suportă să fie contrazis. În liniştea anxioasă a reducţiei lui fenomenologice, el cultivă idolul calendarului universitar: fiecare moment al anului aduce cu sine aceleaşi evenimente, de la admitere la licenţă, de la examene de an la comisii de doctorat, de la întocmirea normelor la statele „plăţii cu ora“, de la lista subiectelor lucrărilor de licenţă la întocmirea comisiilor pentru concursurile pentru posturi vacante. O repetiţie egală a fiecărui moment, prilej de întărire a administrativului, în detrimentul înnoirii de sine.  

Desigur, în Universitate, ritualul îşi are importanţa sa netăgăduită. Ne-o reamintesc ceremoniile marilor Universităţi, care ştiu să acorde toată însemnătatea trecerii unui prag, de la graduation day la doctoratul honoris causa. Dar ce libertate se ascunde acolo, în pelerinele satinate şi în tocile tari ale profesorilor! Ce foc de artificii al minţii izbucneşte din marile aule înţesate de studenţi eminenţi! Creativitatea este felul în care şcoala de astăzi a ales să transpună libertatea socratică în revenirea implacabilă a aceluiaşi. Se vor ridica dascălii noştri la înălţimea pe care le-o cere propriul lor statut? Vor izbuti ei să resoarbă condiţionările exterioare ale reformei în creativitatea academică de care ar trebui să dea dovadă? Va putea corpul nostru de elită să arate, o dată în plus, că tradiţia lui fondatoare urcă pînă la Platon şi nu se opreşte la figura vreunui sinistru dictator?

Universitatea românească, împărţită între o anumită sete de arhaic şi o certă indigenţă spirituală, se află la mare ananghie! 

Vlad Alexandrescu este profesor la Catedra de Franceză a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi director al Centrului de Cercetare „Fundamentele Modernităţii Europene“ a Universităţii din Bucureşti.