Cetăţenia română e ca o fiară, nu vine la tine cînd îţi arde ţie şi nici nu o îmblînzeşti uşor. Ba, din contră, aştepţi uneori şi zece ani pînă îţi trimite o invitaţie scurtă la ea acasă, peste Prut. “Legea e lege şi trebuie respectată” sună truismul aruncat de funcţionari în ochii basarabenilor. Chiar şi atunci cînd este defectuoasă, nu poate fi încălcată. Alexandru Vakulovski (n. 1978) şi Diana Iepure (n. 1970) sînt doi tineri scriitori care au întins corzile timpului şi, în consecinţă, au fost expulzaţi din România. Unul e la Chişinău, celălalt s-a întors în Bucureşti. Astăzi, bucuria de a fi români le-a atenuat din supărare.

În dimineaţa aceea de martie 2009, la o săptămînă de la expulzare, l-am găsit pe Alexandru Vakulovski la el acasă, în Antoneşti, Republica Moldova. Cîteva pisici flămînde mieunau şi roiau în jurul lui, într-o curte imensă cu vedere spre o şosea. Am în cap două fotolii generoase, cu braţe late, de lemn, şi multe poze cu feţe simpatice, alb-negru sau sepia, răsfirate pe pereţi. Alexandru era liniştit, teribil de liniştit după întreaga tevatură de pe Internet legată de expulzarea lui, după nervii scuipaţi în punctele de frontieră ale celor două state, după toată verva de pe blog (http://vklvsk.blogspot.com) cu care-şi însoţea relatările. Am stat cu el cîteva ore, am vorbit despre generaţia 0, cea care a cunoscut „moartea unui imperiu“, despre deteriorarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi România, despre romanele sale Pizdeţ (Aula, 2002) şi Letopizdeţ (Idea, 2004), dar şi despre anii în care a tot aşteptat să-şi redobîndească cetăţenia română. De fapt, Alexandru nu era liniştit, ci obosit. Îl epuizaseră toate discuţiile despre state şi acte. Se lăsase antrenat, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, ce-i drept, într-un mecanism birocratic în care o lege era mai fioroasă decît alta şi se încălcau reciproc fără tăgadă. Iar el nu a avut prea mult spaţiu de manevră, ci „12 zile pentru a părăsi România şi o amendă de 12 milioane vechi. Dar mi s-a sugerat să plec cît mai repede, să nu aştept să treacă cele 12 zile“.

Alexandru Vakulovski nu era singurul basarabean care luase decizia de a-şi rumega răbdarea, ca pe o frunză de mentă, zi de zi, puţin cîte puţin, în aşteptarea unei invitaţii pentru jurămîntul de credinţă şi fidelitate faţă de statul român. Dar Alexandru era cunoscut. Publicase, pînă în martie 2009, şapte volume de proză, poezie şi teatru, tradusese cărţi în limbă română, era considerat unul dintre cei mai importanţi – sau cel puţin populari – autori ai noului val. Prin urmare, travaliul birocratic prin care a trecut pentru a se trezi, în frumoasa dimineaţă de 26 februarie, român cu acte în regulă a fost însoţit pe tot parcursul său întortocheat de tot soiul de reacţii, în presă sau pe bloguri, din partea oamenilor de cultură. Fusese iniţiată chiar şi o petiţie, care a adunat 1676 de semnături, pentru acordarea cetăţeniei scriitorului care aşteptase cinci ani un aviz pozitiv din partea statului român pentru cererea sa. Avizul nu i-a mai venit, permisul de şedere pe teritoriul ţării i-a expirat, iar tînărul scriitor a fost nevoit să se întoarcă pe meleagurile natale, oarecum resemnat şi calm. 

Cetăţenie cu pixul. „Treaba mea ce fac eu cu cetăţenia. E pur şi simplu a mea, iar bunicilor mei le-a fost luată fără să fie întrebaţi“, spune el. Cu o seară înainte de întoarcerea acasă, şi-a scos diploma de absolvire a facultăţii, ca să i-o arate mamei, a trecut prin cafeneaua Insomnia, unde urma să aibă loc un eveniment literar la care nu a mai participat („Nu-mi mergea mintea“), iar seara s-a întîlnit cu Mihai Goţiu, care i-a dat bani de drum. În Antoneşti, Alexandru nu s-a simţit singur. Directoarea şcolii din sat îi propusese, la o adică, să se facă profesor de limbă română. „Puteam să fac ziarul satului ori un cenaclu la şcoală.“ Era tihnit, încerca să-şi facă ordine în gînduri, dar umorul nu l-a părăsit nici o clipă. Poate chiar l-a ajutat cel mai mult. 

Cînd, în urma Ordonanţei de Urgenţă nr. 36/2009, procedura de redobîndire a cetăţeniei se simplificase, iar noul termen de verificare a dosarului cu acte era de maximum cinci luni, optimismul lui Alexandru a crescut considerabil. În august 2009, cererea lui a primit avizul pozitiv, dar ordinul de redobîndire – următoarea etapă în proces – a fost emis abia pe 14 ianuarie 2010. Ar fi fost însă aproape nefiresc ca totul să se desfăşoare ca la carte. În mod bizar, deşi fusese invitat la Bucureşti pentru a depune jurămîntul de credinţă şi fidelitate faţă de statul român, lui Alexandru i se refuzase, cu cîteva zile înainte de importantul eveniment, viza de intrare în ţară. Pe blogul lui, scriitorul descrie într-o postare din 19 februarie intitulată „A fi sau a nu fi român“ modul în care voci moleşite şi indiferente din spatele ghişeelor consulatului îl anunţau că interdicţia rămîne valabilă şi, cu regretele de rigoare pronunţate într-o română impecabilă, dulce, atît de dragă lui Alexandru, că nu îl puteau ajuta cu absolut nimic. Dacă nu depunea jurămîntul în 30 de zile, îşi putea lua un frumos adio de la cetăţenia română. „A început numărătoarea inversă. Pe zi ce trece simt scuipatul pe naţionalitatea mea română. Şi nu scuipă ruşii, nici găgăuzii, nici ungurii, scuipă autorităţile române.“ Prin urmare, cînd a jurat – la Chişinău, în faţa prietenilor lui din România mai mult decît în faţa statului în sine –, era prea obosit pentru a mai avea emoţii. Ba chiar, „cu cîteva zile înainte fusesem chemat la Ambasada României din Chişinău, unde doi domni, ca în filme, au încercat să mă şantajeze şi să cerşească un text în care eu să laud Consulatul Român de la Chişinău şi să spun că toţi cei care au scris despre mine au spus minciuni“. Numele lui fusese adăugat cu un pix albastru pe o listă. 

România este casa lui. O spune tranşant: „Ţara mea se întinde între Antoneşti şi Tomeşti“. A rămas în Chişinău împreună cu soţia lui, poeta Moni Stănilă, cu care organizează Cenaclul „Republica“ la Biblioteca Naţională din Chişinău, scrie editoriale în revista Timpul, reportaje pentru revista Punkt (www.punkt.md) şi aşteaptă, ca noi toţi, de altfel, primăvara. 

Român cu acte „aproape în regulă“. Diana Iepure, poeta ale cărei creaţii, cuprinse în volumul O sută cincizeci de mii de peluze (Casa de pariuri literare, 2011), au fost „bucuria găsirii trifoiului cu patru foi“ pentru Nora Iuga, a ajuns la Bucureşti în vara lui 2003, în urma unei fulgerătoare poveşti de dragoste. În acea perioadă, depunerea actelor pentru cetăţenia română „intrase pe linie moartă; nu se vorbea oficial despre asta, dar, de facto, nu se mai primeau dosare de la basarabeni, poate doar de la oamenii cu mare influenţă, mari pile sau/şi mulţi bani“, precizează Diana. Se stătea la coadă ani în şir, dar acest lucru nu i-a speriat pe basarabeni. Fratele Dianei a aşteptat, de pildă, opt ani, doar pentru a-şi depune dosarul cu acte. „Gardul consulatului de pe Vlaicu Pîrcălab devenise un fel de Prut în centrul Chişinăului.“

Prin 2004, cînd „din motive obiective şi onorabile“ nu a putut ajunge la Chişinău în timp util pentru a-şi schimba paşaportul şi buletinul, şi ea a fost expulzată. Dar poeta este o norocoasă. Îmi spune, cu ochii licărind, că toată viaţa ei norocul a stat pitit undeva în spatele ei şi a răsărit de acolo fix în momentele-cheie. Funcţionarii de la Autoritatea pentru străini i-au înţeles situaţia şi nu au expulzat-o cu interdicţia de a intra în ţară. Dar problemele o aşteptau cuminţi acasă, în Chişinău. „Le-am explicat că am copil la şcoală şi că îi rog să-mi pună viza mai repede în paşaport“, dar nu, n-a fost posibil. Apoi, că tot era prinsă în Moldova, de ce să nu aplice şi pentru redobîndirea cetăţeniei. Ştia că e un proces de cursă lungă şi voia să aplice cît mai repede, să păcălească timpul. Mai ales că „iaca, îs căsătorită cu cetăţean român, am născut şi un copil pentru ţară, vorba aia“. Consulul a privit-o impasibil. „Îl văd şi acum cu un lanţ gros de aur asortat la costumul gri. M-a sfătuit, aproape ca Lenin, să merg pe altă cale.“

Şi, fire supusă, a ales o altă cale. A aşteptat pînă în 2011, iar după şase ani de căsătorie cu un cetăţean român şi trai permanent pe teritoriul României, a jurat credinţă statului în decembrie 2012. „Trăiam satisfacţia unui vis împlinit. Am citit eu pe undeva că emoţiile pot fi educate, dar tot am scăpat nişte lacrimi cînd am cîntat imnul.“ Pentru Diana, România este familia ei, prietenii, speranţele, micile sau marile realizări. Nu poate să n-o iubească, pentru că i s-au întîmplat multe lucruri frumoase aici. Spune că se simte acasă atît în apartamentul din Balta Albă, cît şi în livada casei părinteşti, pe malul Nistrului.

Procesul de acordare e cetăţeniei române s-a simplificat. Aproximativ 5000 de basarabeni îşi redobîndesc cetăţenia anual. Alexandru Vakulovski mă roagă să menţionez că „Ambasada României arată cu totul altfel de cînd a venit ambasador la Chişinău domnul Marius Lazurcă“. Au trebuit însă să treacă ani ca să se ajungă aici. Un vameş i-a spus, la un moment dat, lui Alexandru că a primit cetăţenia română din eroare. „Asta e – zice scriitorul –, sîntem plini de erori.“

Lina Vdovîi este senior editor la Opinia veche (www.opiniastudenteasca.ro) şi redactor la TVR.

Foto: Mitoş Micleuşanu

Citiţi aici un poem de Diana Iepure, iar aici recenzia ultimului său volum de poezie.