Putem vorbi despre primatul educaţiei religioase şi al educaţiei muzicale în formarea personalităţii umane? Primele clipe de viaţă cunosc întîlnirea botezului cu cea a cîntecului de leagăn, paşii spre anii dintîi sînt marcaţi de semnul crucii, povestirile biblice şi formarea auzului în aceeaşi măsură în care părinţii sau bunicii dăruiesc urmaşilor sfaturile de ţinut minte o viaţă. Educaţia cîntăreţilor bisericeşti a condus spre progresul sistemelor teoriei sonorităţilor şi relaţia cîntare-rugăciune, educaţia execuţiilor artei corale renascentiste a mers spre etape care au format auzul şi percepţia mesajului componistic. Dacă putem vorbi în timp despre educaţie muzicală continuă, iată un itinerar ce dezvăluie, dincolo de formele de comunicare, principalele trasee ale lungului drum al muzicii, al zilei... către noi, cei de azi, care nu trebuie să ne confundăm cu înserarea.

 Sîntem în secolul XXI sau, altfel spus, la începutul deceniului al doilea din mileniul II. Pentru viaţa ce ne înconjoară, educaţia muzicală şcolară a reprezentat un interes maxim din partea celor care, depăşind secolul al XIX-lea, considerau că meridianul formator al muzicienilor profesionişti, al tradiţiei formaţiilor corale şi afirmării culte în muzicalitatea poporului român înseamnă o unitate majoră a civilizaţiei moderne. Semnalele vin din partea unor mari profesori iniţiatori ai procesului muzical educaţional – poate primul de o asemenea importanţă fiind Dumitru Georgescu-Kiriac, discipol al lui Vincent d’Indy la Schola Cantorum şi Paris. O treaptă mai sus afirmă concepţiile pedagogice ale profesorului George Breazul, menite a lărgi orizontul acesta la un plan european,  cu valoare de sinteză şi aplicaţie socială, spre care încă privim şi acum cu admiraţie şi interes. Fireşte, doar cei care înţelegem ce răspundere implică o astfel de preocupare în evoluţia culturii naţionale. Nu numai Breazul în România, ci şi sistemul educaţional al lui Zoltán Kodály în Ungaria, Şcoala educaţiei euritmice a lui Jaques Dalcroze în Elveţia, cea a lui Carl Orff – Schulwerk – în Germania, Şcoala Suzuki în Japonia sînt cîteva dintre strategiile educaţionale prin intermediul cărora muzica îşi îndeplineşte lucrarea formativă asupra omului modern. Nu este vorba de muzicianul profesionist, pentru care răspunsurile depind de talent şi sisteme de studiu, înaintea lansării sale în viaţa muzicală de interpret sau compozitor. Privirile noastre se îndreaptă către omul societăţii contemporane, cel rezultat din integrarea sa în şcolaritatea obligatorie la care participă trăind înconjurat de media radiofonică şi de televiziune, de viaţa stagiunilor cu diverse iniţiative pe genuri, de ocazia contactelor în funcţie de ierarhiile comunităţilor umane. Principiile educaţionale sînt diverse, construite pe tradiţia perpetuă a transmiterii de la vîrstnici la tineri, dar şi de la o experienţă pozitivă la alta, în şirul aceleiaşi generaţii. Noneducaţionale, tentaţiile atrag negaţia, obiceiurile, intrarea în derivă, opţiunile imitative. În ansamblu, educaţia are de făcut faţă unor multitudini de aspecte, conţinutul ei muzical „strecurîndu-se“ printre toate oponenţele posibile, de-a lungul scării vîrstelor.

 O realitate descurajatoare aparţine locului de „cenuşăreasă“ pe care îl ocupă în ultimele două decenii educaţia muzicală în şcoala de toate gradele. Disciplină cu timp redus, oferită adesea ca activitate complementară unor norme cu ore mai puţine şi unor profesori fără pregătire specială, aşa-numita „Oră de muzică“ a pierdut de multă vreme importanţa cuvenită, în tabloul strategiilor educaţionale din domeniul cultural. Privim de aproape, cu multe reţineri, care este atracţia spre muzică a tineretului şi compensaţia interesului dincolo de lumea şcolii. Clasele primare acceptă, după grădiniţă, melodiile simple, modelele unirii sunetului cu ritmul şi jocul. Treptat, acumulările generale nu fac, odată cu creşterea vîrstei,  obstrucţie spaţiului acordat primirii informaţionale dinspre lumea sonorului. Atenţie însă! Educaţia este – sau ar trebui să fie – supusă rigorii sistemului de lucru, pentru a trezi şi susţine interesul copilului, apoi al adolescentului, în continuare al tînărului pentru complexa problematică a muzicii, ca o componentă esenţială a culturii. Cine priveşte serios şi cu dorinţă de realizare în direcţia aceasta? Prea puţini sînt cei îngrijoraţi de absenţa sau prezenţa fantomatică a muzicii în şcoală. Aminteam de existenţa unor sisteme educaţionale. Să remarcăm la Filarmonica bucureşteană ciclurile de concerte iniţiate duminica dimineaţa în această stagiune, spectacolele lirice sau coregrafice de la Operă şi Operetă. Idei există, dar nu suficient de operative pentru a-i aduce pe tineri spre muzică. Iar lipsa educaţiei muzicale se simte, începînd de la modulaţia discursului cotidian şi ajungînd la capacitatea de a susţine comentarii adresate unui grup, de vorbitor la conferinţe, pledoarii sau emisiuni radio, TV. Muzica este o condiţie a existenţei, imposibil de realizat aleatoriu, sub semnul întîmplătorului, indiferenţei sau al relei-voinţe.

 „Sănătatea este atît de muzicală – spune Boetius – încît boala nu e nimic altceva decît o disonanţă, iar această disonanţă poate fi rezolvată doar prin muzică.“ Să fim încrezători privind spre generaţiile care se ridică, în speranţa că „viitorul sună bine“, incluzînd în parametrii existenţiali Educaţia muzicală.

Grigore Constantinescu
este prof. univ. la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, preşedintele Uniunii Criticilor Muzicali din România, autor de publicistică muzicală, volume de muzicologie, realizator de emisiuni de radio şi televiziune.