În disputa noastră cu oamenii politici, invocăm în permanenţă morala ca set de reguli scrise şi nescrise care ne îndreaptă spre bine şi adevăr. Le reproşăm lipsa de ataşament pentru doctrina politică pe care o servesc şi faptul că văd în politică şi administraţie doar mijlocul prin care îşi construiesc o viaţă şi o carieră. Le reproşăm lăcomia, violenţa şi prostia, pe care le aduc în spaţiul public, servindu-ni-le ca pe nişte valori dezirabile. La rîndul lor, oamenii politici ne îndeamnă să fim mai atenţi cum ne raportăm la politică, afirmînd că ne este uşor să întreprindem un asemenea demers pentru că cei mai mulţi dintre noi nu au fost niciodată acolo, sau, dacă am activat politic, mai mult sau mai puţin manifest, nu am ocupat funcţii de înaltă decizie politică. Oamenii politici spun că de acolo lucrurile se văd altfel şi politica din interior este cu totul altceva decît cea văzută din afară. Că un fapt ce pare imoral din exterior poate avea o altă percepţie pentru cei iniţiaţi. Cert este că decizia politică nu priveşte niciodată destine sau probleme individuale, ci doar colectivităţi mai mari sau mai mici, în funcţie de forma lor de organizare. Tind să-i înţeleg pe oamenii politici, pînă la un punct. Dincolo de o limită acceptată, totul devine de neînţeles. De fapt, ce le cerem, pînă la urmă? Le cerem să fie fiinţe umane şi să se manifeste ca nişte fiinţe umane. Să-şi impună şi să respecte nişte „limitări“ – aşa cum spune Habermas: „În procesul devenirii omului, fiinţele care ies din contextul de viaţă animal se constituie ca subiecţi nu doar prin muncă, ci totodată prin interdicţii. Oamenii se deosebesc de animale şi prin faptul că viaţa lor instinctuală este supusă unor limitări. (…) Normele îşi datorează mai degrabă caracterul obligatoriu autorităţii unui sacru de care noi ne apropiem cu ambivalenţa spaimei şi extazului, fără a-l atinge vreodată.“ (Jurgen Habermas Discursul filosofic al modernităţii, Editura ALL, 2000, p. 223 şi 224)

A fi moral înseamnă a recunoaşte că, dincolo de individualismul nostru natural, ca fiinţe umane existăm şi prin ceilalţi, prin oamenii de lîngă noi. Sîntem fiinţe sociale şi sîntem obligaţi să respectăm colectivitatea şi formele de asociere şi cooperare. Le datorăm celorlalţi, mereu şi necondiţionat, o bună vecinătate – aşa cum se exprimă Galbraith: „Altfel individualizarea care nu mai ţine cont de nici o regulă este sinonimă cu anarhia şi cu anomia ca stare precară a societăţilor care nu mai pot respecta nici o normă.“ (Cristinel Pantelimon în prefaţa la Emile Durkheim, Diviziunea muncii sociale, Editura Albatros, 2001, p. 8)

Morala este „minimul necesar, indispensabil, pîinea de zi cu zi fără de care societăţile nu pot trăi. (…) Se obişnuieşte să se califice ca moral tot ceea ce are o oarecare nobleţe şi un oarecare preţ, tot ceea ce este obiect al unei aspiraţii cît de cît elevate, tocmai acestei extensii excesive a sensului datorîndu-i-se intrarea civilizaţiei în sfera moralităţii.“ (Emile Durkheim, op. cit, p. 67 şi 69)

În data de 20 mai, anul acesta, s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu, seniorul politicii noastre. Este bine să ne amintim şi să vorbim din nou despre el şi personalitatea sa. Îi voi cere scuze cititorului dacă rîndurile de faţă vor purta urme de patetism. Fac parte din categoria celor care consideră că este bine, uneori, să gîndeşti cu inima şi să visezi cu sufletul. Tocmai pentru că scriu cu sufletul, vă rog, de asemenea, să iertaţi epitetele. Or fi multe?! Mi le asum pe toate. Discutăm doar despre „Preşedintele moral al României“, aşa cum l-a numit Vladimir Tismăneanu.

În vîltoarea creată de Revoluţie nu l-am apreciat cum se cuvine pe Senior. S-a întîmplat aşa pentru că am fost crescut şi educat (şcolarizat mai degrabă, pentru că atunci nu-şi propuneau să educe pe nimeni) pe de-a-ntregul în socialism. Nu ni se spunea nimic pentru că nici profesorii şi educatorii noştri nu ştiau mare lucru, sau nu doreau să ne spună nimic despre trecutul, de dinainte de socialism, al ţării. Tînăr fiind, nu aveam cum să identific o asemenea personalitate şi pentru că, în jurul său, fosta şi actuala Securitate a ţesut, din motive lesne de înţeles, o pînză a dezinformării care i-a creat imaginea unui destabilizator. Acum ştim exact pe cine dorea să destabilizeze Seniorul şi de ce punea presiune pe regimul abia instalat, dar care deja construia reperele unui partid unic. Mai tîrziu, am înţeles. În 1996, mă aflam deja pe post de activist al CDR. Schimbam geamurile la sediu, de cîteva ori pe săptămînă, sparte de fiecare dată de cîte „un om de bine“ fesenist, care „se întîmpla“ să treacă pe acolo. Colegii şi prietenii ne priveau într-un mod ciudat, aşa cum te uiţi la o girafă cînd o vezi pentru prima dată şi te întrebi cum poate natura să creeze aşa ceva. Chiar dacă deţineam o poziţie-cheie în angrenajul electoral al unui judeţ dificil din punct de vedere politic, nu-mi este ruşine să spun că am pus afişe atunci şi mărturisesc că unul din regretele mele a fost acela de a nu fi avut şansa de a ţine în mînă un afiş al omului politic Corneliu Coposu. Trecuse „dincolo“ cu ceva timp în urmă, iar emoţia provocată de acest eveniment a fost decisivă în victoria CDR. Şi prin moartea sa, Seniorul a servit cum nu se poate mai clar procesului democratizării României după 1989, proces la care am ţinut atît de mult. A fost un adversar ireconciliabil (spre deosebire de liderii liberali, din păcate, care au fost adesea duplicitari, alături de fesenism, inclusiv prin ieşirea din CDR, în aprilie 1992) al FSN-ului şi fesenismului, ca atitudine. Mă exprim aşa pentru că, fără a exagera, putem discuta despre un mod de a fi fesenist, la începuturile tranziţiei româneşti. A fost unul dintre cei care, cu tact şi cu o profundă înţelegere a situaţiei, au îndreptat România încet, dar sigur, spre democraţie şi libertate. Fără Corneliu Coposu, valorile anticomuniste ale Revoluţiei, atîtea cîte au fost, ar fi fost foarte repede date uitării şi azi ne-am fi zbătut într-o „democraţie originală“, sfîşiaţi, asemenea Ucrainei, de cercul de interese geopolitice din jurul nostru. Şi datorită lui stăm azi liniştiţi, aparţinători instituţional ai lumii civilizate şi puternice. Seniorul a fost şi rămîne un model al omului politic de dreapta, creştin-democrat. Cînd discutăm despre lumea politică, ne grăbim adesea să-i criticăm pe toţi, fără nici o excepţie, uitînd, în mod nemeritat, că avem în trecutul nostru politic un Senior. O personalitate rarisimă chiar şi pentru politica unor state cu democraţii consolidate. Distincţia şi charisma îi erau rare. A fost un om reţinut şi ferm. I-a îndemnat pe fesenişti să facă alegeri libere, în 1990, deşi ştia că partidele istorice le vor pierde, dar cîştiga ţara prin legitimarea democraţiei. Deşi, spre finalul vieţii, din păcate, a construit instituţii politice, vehicule prin intermediul cărora s-a instalat democraţia în România, negînd cu hotărîre tendinţa celor din jurul fesenismului de a instaura la putere un nou partid unic, totalitar, de esenţă perestroikistă. El este creatorul PNŢCD şi al CDR, cîştigătoare ale alegerilor din 1996, moment esenţial, primul, al rotaţiei politice la putere, de după Revoluţie. Seniorul a fost, fără îndoială, cel mai important om politic român de după Revoluţie. A marcat o epocă şi a deschis un drum. Dacă ar fi să-l aşez în istorie, l-aş învecina cu personalităţile paşoptiste ale secolului al XIX-lea, oameni care au pus bazele excepţionalismului românesc şi care au rupt România de sub suzeranitatea otomană şi au alăturat-o Occidentului civilizat. Spun asta pentru că este o lucrare excepţională ca, la o sută de ani după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (cînd întunericul Evului Mediu stăpînea peste o populaţie nedefinită şi neorganizată politic), să fi avut o ţară unită, una dintre cele mai puternice de centrul şi estul Europei.

Corneliu Coposu este exemplul limpede că oamenii politici pe care noi îi criticăm în permanenţă nu au dreptate şi nu au nici o scuză. Morala poate face casă bună cu politica şi, dacă ambele se sprijină pe credinţa în Dumnezeu, atunci noi oamenii ne putem gîndi că ceea ce construim poate să fie şi trainic. Testamentul său politic ne stă mărturie: „În fond, nu este importantă ideea legată de activitatea mea. Dacă această idee triumfă şi dacă ea este îmbrăţişată de prietenii mei şi de opinia publică, apariţia sau dispariţia mea sînt secundare. Totul este să supravieţuiască o atitudine. Dacă aceasta triumfă, dispariţia mea nu este semnificativă.“ Cu un cinism nemăsurat se militează azi pentru scoaterea moralei din politică. Sigur, nu toţi putem fi la fel şi nu toţi putem atinge stelele, numai că de încercat am putea încerca. Avem modele şi avem cu cine să ne legitimăm. La decernarea Legiunii de Onoare, ambasadorul Franţei, Bernard Boyer spunea: „N-aţi fost nici şef de stat, nici ministru, nici comandant al armatei, nici academician şi nici măcar ambasador. Dar n-aţi avut nevoie de aceste titluri pentru a vă face un nume recunoscut şi respectat pretutindeni.“

Este greşit să spunem despre Corneliu Coposu că a fost un om politic moral. Este greşit şi puţin. A fost mai mult decît atît. Seniorul a fost un creator de morală în politică şi în viaţă. El este un exemplu. Un om cu un destin strălucit, într-o ţară prea adesea descurajată şi sfîşiată de duşmanii ei din interior şi din exterior. Se vor mai plimba mulţi pe sub tabloul lui sau pe la Cotroceni. Mulţi vor spune cu ambiţie sau cu orgoliu că sînt urmaşii săi. Dar greu, foarte greu vor ajunge la statura morală a lui Corneliu Coposu.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu.

Foto: arhiva familiei Coposu