[...] Sergentul major Ungureanu nici nu a vrut să meargă la intervenţie. Tocmai ieşise din gardă – asigurase paza subunităţii sale, Detaşamentul Dămăroaia, între 12 şi 3 dimineaţa – şi îi spusese şefului de tură că îl doare spatele. Pentru că trăgea mult de fiare ca să-şi menţină forma fizică, suferise o tasare între vertebrele C3 şi C4 şi avea uneori dureri. Îl dăduse un coleg cu un unguent, Puterea ursului, dar nu îi trecuse. Dar, pentru că tura lui se încheia abia la 8, a ascultat ordinul şi a urcat în autospecială supărat că nu primise învoire de la superior. Tocmai pentru că nu-l mai văzuse aşa – nu se enerva aproape niciodată, era împăciuitor şi politicos –, unul dintre colegi nici n-a îndrăznit să-şi ceară cizmele de intervenţie de sub scaunul lui Ungureanu. Sergentul major a tăcut tot drumul de aproape 15 kilometri din cartierul Bucureştii Noi, unde era subunitatea, pînă în Voluntari, la incendiu.

Cele două echipaje trimise de la Dămăroaia au ajuns printre primele la Dragonul Roşu, la 05,40. Priorităţile la intervenţie, conform regulamentelor oricărui serviciu de pompieri din lume, sînt, în ordine, salvarea oamenilor şi a animalelor, limitarea arderii şi stingerea. Cum complexul era gol, nu aveau pe cine să salveze, dar au fost trimişi imediat înăuntru să încerce să oprească extinderea focului. Cînd cei 10 pompieri de la Dămăroaia au intrat în clădirea 5, flăcările erau încă departe. Purtau echipamentele de intervenţie, costume groase menite să-i protejeze, aveau căşti şi aparate de respirat şi cărau furtunuri care îi legau de autospeciale, pentru că hidranţii clădirii nu funcţionau.

În acelaşi timp, alte echipaje interveneau şi în interior şi în exterior, cu tunuri cu apă şi spumă sau direct de la sol, cu furtunul. Tabla din care erau făcuţi pereţii şi acoperişul se contorsionase şi aerul ardea ca într-un cuptor.

Pe la 07,30, după aproape două ore în care pompierii din Dămăroaia au încercat să limiteze focul, spaţiul în care erau s-a umplut de un fum teribil, prin care nu mai vedeau nimic. Deodată s-a auzit o bubuitură puternică, au început să cadă bucăţi din acoperiş şi grinzi metalice şi aerul a luat foc – un fenomen rar numit flashover, care apare din cauza gazelor inflamabile, emanate de obiecte la temperaturi înalte.

Iniţial, s-au aruncat la pămînt ca să se ferească de flacără. Apoi, în haosul momentului, fiecare om a încercat să iasă pe unde a putut. Cînd au văzut ce se întîmplă, comandanţii au ordonat încetarea oficială a intervenţiei în interior şi recuperarea echipamentelor.

Pompierii ieşiţi au început să tragă furtunurile din clădire. Un servant rămas înăuntru s-a agăţat de unul dintre ele şi s-a lăsat tîrît afară, cu hainele arzînd. Ungureanu şi Comşa, care acţionau împreună mai departe de intrare, nu au mai găsit drumul. Comşa a străbătut prin flăcări hala şi a ieşit prin celălalt capăt. Avea echipamentul în flăcări, masca topită pe faţă, casca roşie carbonizată şi mîinile arse pînă la os. Pompierii în mijlocul cărora a ieşit i-au desfăcut costumul şi i-au scos masca tînărului de 22 de ani, îngroziţi de urletele lui de durere. Înainte să leşine, Comşa le-a spus că mai e cineva înăuntru.

Nimeni nu ştie cum a murit Ungureanu. Nimeni nu ştie pentru că Ungureanu a murit singur. [...]

(fragment dintr-un reportaj publicat în Decât o Revistă despre moartea pompierului Ionuţ Ungureanu în incendiul declanşat pe 26 mai 2010  la complexul comercial Dragonul Roşu din Bucureşti)