Mi-ar plăcea să fiu un adolescent cu o boxă portabilă în rucsac, cu părul vîlvoi, cu gleznele la vedere și cu țigara între buze. Dar în nici un caz o țigară electronică. Nu cadrează, pur și simplu. Pentru că eu fac parte din ceea ce Tom Waits numește – în filmul lui Jim Jarmusch – „coffee and cigarettes generation“. De aproape treizeci de ani acesta este mic-dejunul meu: o cafea și trei-patru țigări. Încă nu am ajuns la performanța unui unchi de-al meu, care atunci cînd era certat de mătușă-mea că fumează pe stomacul gol, zicea: „Păi, dă-mi un pahar de țuică“. Eu rămîn, deocamdată, la „cigarettes and coffee, man. That’s a combination“, cum zice Iggy Pop în același film al lui Jim Jarmusch. Îl recomand tuturor tinerilor și tuturor tinerelor care vor să slăbească. După ce bagi o cafea și trei țigări îți piere orice poftă de mîncare. Și te apucă și tremuratul. Cooool. Începi să simți că trăiești. Începi să vezi lumea printr-o prismă tabagică. Și lucrurile chiar funcționează. Sinuciderea lentă își face efectul. Ești în lume și totodată în afara ei. Tremuri, dar în același timp te poți duce la școală și să scrii o teză de zece cu cea mai tare caligrafie. Așa că: fumători din toate clasele, uniți-vă. Firește că nu e pentru toată lumea, cei pentru care nu e vor renunța la fumat fără nici o problemă. Și chiar știu ce vorbesc. Am crescut într-o casă în care zilnic puteai să-ți rezemi bicicleta de fumul de țigară. Mama și soră-mea nu au fumat niciodată. Dar tata, cei doi frați ai mei și cu mine am fumat cît pentru o sută de mame și de surori. Soră-mea chiar a fost un caz: era doar cu doi ani mai mică decît mine, așa că ieșea cu gașca mea. Toți, dar absolut toți din gașcă fumam, cu fete, cu băieți. Numai ea, nu. Nu o interesa să fumeze. Dar a făcut totul pentru ca eu să continui să fumez.

Povestea e așa: locuiam în Sîngeorz-Băi, o stațiune balneo-climaterică faimoasă înainte de 1989. De ce era faimoasă? Nu neapărat pentru apele ei minerale miraculoase, ci pentru că acolo găseai carne, ouă, lapte, Kent, țuică și Pepsi. Pe durata verii și în timpul sărbătorilor de iarnă, toate spațiile de cazare se umpleau. Lumea venea la Sîngeorz-Băi ca să bea apa minerală și să fumeze Kent. Văd și acum pachetul lung, alb, expus pe rafturile barului din Hotelul Hebe, căruia noi, localnicii, îi ziceam simplu „900“, pentru că  atîtea camere avea. Și mai era un hotel, al UGSR-ului, căruia îi ziceam „600“, pentru că, da, avea șase sute de camere. Fiecare hotel cu barul său și cu rafturile pe care străluceau pachetele de Kent, țigări „de doctor“, cum li se zicea. Firește că eu nu aveam bani de Kent, nici măcar de Karelia sau de BT, ori de Snagov sau Amiral, eram un puști de 13-14 ani, așa că fumam toate chiștoacele pe care soră-mea le aduna pentru mine. Da, pentru că ea se simțea fără nici o vină, se apleca, se prefăcea că-și leagă șireturile și lua chiștoace de pe jos. Cele mai bune locuri de adunat chiștoace erau intrările în cele două hoteluri (deși se fuma peste tot), gara, alimentara și treptele cinematografului. După ce am mai crescut, adică pe la 16-17 ani, soră-mea a început să facă colecție de țigări. Începuseră băieții să se îndrăgostească de ea și îi făceau cadou țigări. Mai primea și de la prietena ei, Erika, sora lui Gabi Balint, celebrul fotbalist. Nu am fost niciodată prieten apropiat cu Erika, era cu doi ani mai mică decît mine, o diferență insurmontabilă pe atunci, dar m-am bucurat de țigările ei și îi sînt recunoscător pînă în ziua de azi. 

Primul pachet de țigări pe care mi l-am cumpărat (pe atunci minorii nu aveau nici o problemă în a-și procura țigări sau alcool) a fost unul de Carpați fără filtru, fabricat la Sfîntu Gheorghe (băgasem la cap ce-mi spuseseră frații mei mai mari: niciodată să nu-ți cumperi un Carpați fabricat la Iași sau la București). Nu-mi amintesc exact cîți ani aveam, dar știu că mi l-am cumpărat cu banii de la „popicărie“. Popicăria era un soi de sală de bowling mult mai rudimentară, cu două piste de beton și cu un jgheab de lemn între ele, pe acolo li se înapoiau jucătorilor bilele grele, de fier. Și cine înapoia bilele și aranja popicele după fiecare lovitură? Țînci ca mine. Copii care-și făceau bani de-o sana și de un pachet de țigări. Cînd am început să fumez, pachetul de Carpați costa 2,75 lei. Pe o oră la popicărie cîștigam 1 leu. Deci munceam trei ore ca să-mi cumpăr un pachet de țigări. Dar pe atunci după-amiezele erau nesfîrșite, nu mă grăbeam niciodată, mă gîndeam numai la bucuria de a avea un pachet de țigări întreg numai pentru mine. Dacă nu era iarnă, mă duceam în pădure, aprindeam un foc și fumam. Scriam patru-cinci poezii și tîrziu în noapte mă duceam acasă. Ascundeam țigările în podul casei. Mi-era groaznic de rușine de mama și de tata. Nu am fumat de față cu mama decît după ce am terminat armata. Copil fiind, am avut o singură ocazie să fumez o țigară împreună cu tata, într-o noapte în care am fost nevoiți să străbatem împreună vreo cinci-șase kilometri, de pe Dealul Dumitrei pînă la autogara din Bistrița. Atunci tata mi-a cerut o țigară și eu i-am zis că nu am. „Hai, măi, a zis tata, dă și tu o țigară, știu că fumezi“, și eu n-am negat, am repetat doar că nu am. Și într-adevăr nu aveam. Atunci, ca și acum, aș fi dat orice pe lumea asta pentru o țigară, pentru o țigară pe care să i-o pot oferi. Dar nu a fost să fie.

Uneori lipesc sau desprind magneți de pe frigiderul memoriei mele tabagice: Mărășești, Naționale, Carpați, Bran, Maro, BT, Kent, Kruja, Golden Monkey, Vikend, Hollywood, Bond (street), Assos, Ducados (negro) – cadou perfect pentru bunii mei prieteni Dan Coman și Constantin Acosmei –, Chesterfield, Rothmans (cît de deosebit mă simțeam fumînd Rothmans!), Gauloises, Lucky Strike, apoi mai noile Dunhill și Sobranie. Am rămas la Sobranie, sînt monogam de cîțiva ani. Dar pachetul de țigări care m-a marcat pe viață a fost cel primit de la bunul meu prieten Emanuel Vranău, un DJ de la care am învățat tone de muzică și care mi-a dat de ziua mea, în 1988, un pachet de Dunhill International, dreptunghiular, cartonat, de culoare vișinie, cu două compartimente a cîte zece țigări. Țigările din pachetul acela le-am fumat pe Pink Floyd, Van der Graaf Generator, King Crimson, Gentle Giant, pasîndu-i multe dintre fumuri iubitei mele de atunci.

N-am trăit niciodată cu o femeie care nu fumează. Pot tolera multe la o femeie, dar să nu fumeze… no way! Și să fumeze nu numai țigara de după sau dinainte, ci și în timp ce. Fumătoare adevărate, despre ce vorbim. Mulțumesc lui Dumnezeu (care e fumător, evident!) că mi-a scos în cale astfel de femei minunate și că nu și-a bătut joc de mine făcîndu-mă să mă îndrăgostesc de vreo nefumătoare. Trista rasă a nefumătorilor! Cu obsesia lor pentru sănătate. Trista rasă a nefumătorilor! Sănătate pentru ce? Poate că dacă nu aș fi fumat, aș fi trăit șaptezeci de ani, să zicem. Dar prefer să trăiesc șaizeci și cinci fumînd. Pe bune. Nu există nici un motiv întemeiat pentru a renunța la partenera mea de-o viață, la tovarășa mea, la draga mea țigărușă.

În timp ce scriam textul de mai sus, o prietenă mi-a trimis o poză cu o sticlă de whisky irlandez care se numește „WRITER’S TEARS“ și mi-a zis că dacă vreau îmi trimite o sticlă, dar cu condiția ca după ce o beau să o umplu cu lacrimile mele. Nu am putut accepta un asemenea tîrg, pentru că nu mai vreau să-mi curgă lacrimile decît atunci cînd îmi intră fumul de țigară în ochi. 

Marin Mălaicu-Hondrari este scriitor şi traducător. Cea mai recentă carte publicată este romanul Războiul Mondial al Fumătorilor, Editura Polirom, 2015.