Starea de plictiseală e definită ca stare anostă, de sufletească apăsare provocată de o stare de melancolie sau de singurătate, monotonie sau chiar stare de nervozitate. Asocierea pe care o facem în prezent e cu o stare de lipsă de activitate, în care nu ne găsim locul, am face ceva și nu știm ce, sau ca fiind o stare de visare, de lene, de dulce ședere. Cei mai mulți oameni fug de starea de plictiseală întrucît acțiunile eului nostru de integrare sînt stările sinelui. Stările sinelui presupun o introspecție profundă, o conștientizare a interiorului tău, a propriilor gînduri.

A sta cu tine înseamnă a te pune într-o stare, înseamnă disciplină. Uneori stai pur și simplu, te pui în starea de visare. Cînd nu știi să stai cu tine apar plictiseala, iritarea și agitația, parcă nu poți sta locului. Nu îți găsești spațiul, liniștea, ai nevoie de acțiune, de a face ceva sau de a fi cu cineva.

Valoarea stării de liniște și calm este confuză în societatea noastră, sîntem educați după modelul de succes stabilit de societate al omului care e în alertă, permanent ocupat și care depozitează lucruri. Ni se spune să stăm liniștiți, dar în același timp sîntem împinși să vrem mai mult, și mai mult. Valoarea calmului și a liniștii înseamnă crearea unui spațiu mental eliberat de emoții unde să ne putem gîndi, să visăm și să ne analizăm dilemele emoționale și intelectuale. Lipsa acestui spațiu din noi activează angoasele întrucît nu sîntem învățați să privim adevărul care ne oglindește cît de speriați, de obosiți, de confuzi și copleșiți putem fi sau chiar sîntem.

Lipsa activității și a ritmului alert de a fi, cu care sîntem obișnuiți, evitarea propriilor gînduri și simțiri duce la plictiseala căreia nu știm cum să-i facem față. Pentru că nu știm cum să ne gestionăm, ne adîncim și mai mult într-un program excesiv de încărcat, atît pentru noi, cît și pentru copiii noștri, ajungînd să fim o societatea epuizată, căutînd în timpul liber cu disperare să trăim puțină bucurie și sens. Brene Brown scrie că am ajuns să fim convinși că achizițiile și realizările noastre ne dau sens, dar în realitate aceste demersuri ne epuizează. Pentru a nu ne plictisi noi trebuie să redescoperim jocul și odihna și să renunțăm la graba și la nevoia de a fi ocupați, ca fiind statul nostru social, învestind bunurile pe care le deținem ca fiind măsura prețuirii de sine.

Dacă o privim din perspectiva de a te pune într-o stare, plictiseala este starea care în mod normal ne pune în contact cu noi, poate lua forma unei stări de reverie, ne aduce seninătate și liniște, starea cînd poți fi lîngă cineva și experimentezi bucuria de a împărți timpul și spațiul împreună cu cel cu care ai o legătură afectivă. Este atunci cînd simți că ești păstrat în lumea interioară a unei alte persoane, o relație care ne ajută să rezistăm și să fim, o relație în care dezvoltăm rețele neuronale noi, ne dezvoltăm puterea interioară de autoreglare, devenind mai empatici, atenți, reflexivi și creativi.

Sînt acele după-amieze de duminică din familie, acolo unde familia există și predomină starea de armonie și bine în aceasta. Sînt lungile plimbări și ceasurile dulci în care timpul trece topindu-se într-o grațioasă inutilitate, discuțiile leneșe cu cineva apropiat sau tăcerile în care stăm tolăniți pierzînd timpul. Sau cînd privești îndelung valurile și te fascinează forța de atracție meditativă a acestora, liniștea ce o trăim și relaxarea pe care ne-o oferă. O stare de bine. O plictiseală plăcută. Efectele acestei stări sînt prodigioase. Devine o artă pierderea timpului sau conceptul de conștientizare a momentului prezent numit mindfulness.  Neuroștiințele demonstrează cum conexiunile corticale construiesc un simț al siguranței dîndu-ne sentimentul că ne putem controla viața.

Dar astăzi a pierde timpul este ceva rușinos și pari un extraterestru printre ceilalți care au asociat succesul cu graba, cu eficiența și cu a face ceva sau a avea de făcut ceva permanent. Viciul solitudinii și al introspecției, al îndrăznelii de a ieși din turmă, de a nu face ceea ce fac toți ceilalți este sancționat și stigmatizat. Pierderea timpului, starea de visare sînt considerate acte de neînțeles sau, cum îmi spunea cineva dăunăzi, este ceva în neregulă să nu ai televizor, Netflix etc. Să te eviți pe tine e un mod de a exista general acceptat. A nu te regăsi în forfota majorității produce o stare de anxioasă melancolie, dar acolo unde structura eului este una echilibrată, aduce multe beneficii.

Cînd ne cheltuim energia pentru a nu înfrunta realitatea, mecanismele noastre de eschivare pot lua forme diverse, de la abuzul de muncă la obsesia de a rezolva treburile zilnice, la felul cum arătăm, la ce bunuri să consumăm sau căutînd activități ce consumă adrenalină multă. Iar cînd intervine o întrerupere a modului nostru de a trăi apare plictiseala care ne copleșește prin anxietatea pe care o aduce cu sine și prin sentimentul de gol, simțim deriva ce ne poate duce către rigiditate sau către haos.

Cînd plictiseala înseamnă lipsa plăcerii în acțiunile noastre, devenind ineluctabilă, atunci ridică un semn de îngrijorare ce necesită o analiză interioară și găsirea unor mecanisme proprii de a eluda suferința pe care o naște. Sînt oameni care trăiesc anxietatea la cote înalte, iar dacă nu sînt în alertă și nu fac ceva, fiind obișnuiți cu o stare de permanentă mișcare, dezvoltă mecanisme de a se evita prin diferite vicii ce duc la o stare de anesteziere și la o mai mare suferință.

Procesul plictiselii se produce în afara sferei de conștiință și poate influența experiența conștientă. Ne permite să identificăm din mediu elementele care indică gradele de siguranță, pericol și amenințare. Cînd simțim ceva similar unui pericol, cum ar fi amenințarea unei boli, cum e cazul coronavirusului, devenim alerți și pregătiți să ne apărăm. Intervenind izolarea impusă, se instalează plictiseala și nervozitatea. Unii oameni își activează comportamente de a ignora și se îndepărtează de surse ce pot produce boala. Alții devin copleșiți de frică și caută să devină receptivi și deschiși la a include noi informații senzoriale și noi moduri de comportament. Practic, frica are un rol catalizator ce poate produce schimbare în bine. Sau poate să predispună la reacții rigide, însemnînd că vom reacționa din reflex, adică după comportamente deja învățate, și nu vom mai fi deschiși la a ne însuși lucruri noi. Practic, adaptarea noastră nu se va mai produce, ceea ce înseamnă că există riscul să dezvoltăm simptome depresive, lipsa interesului pentru lucruri care ne aduceau bucurie, lipsa plăcerii, stări de tristețe, insomnii, frică, furie, predispoziție spre teorii conspiraționiste, senzație de persecuție, inclusiv se pot dezvolta manifestări patologice psihotice.

Există o altă vorbă în popor, „numai proștii se plictisesc”, și cu toate că un scor mare al IQ-ului poate să fie o garanție a succesului academic, aceasta nu înseamnă că acei oameni nu trăiesc plictiseala, fiind nevoie de mai multe abilități, cum ar fi complexitatea emoțională a persoanei, pentru a trăi fericirea. Scorul înalt al IQ-ului nu e un factor predictibil pentru a fi fericit, ci dezvoltarea emoțională e cea care poate asigura starea de bine, de împlinire, de liniște interioară. Ieșirea din plictiseală înseamnă trezirea minții, spune Siegel, prin transferul de energie spre noi tipare de probabilitate, abandonarea căilor haotice ce ne blochează și renunțarea la nevoia de control. Pe măsură ce învățăm să ne relaxăm, urmăm impulsul natural de integrare și armonizare, ceea ce va aduce o îmbunătățire a sănătății noastre psihice.

O atitudine care va salva abilitatea de a avea echilibru e altruismul, împreună cu aprecierea a ceea ce avem în prezent, a oamenilor și lucrurilor, recunoștința de a fi aici și acum, de a trăi momentul prezent. Altruismul a fost asociat cu o stare de bunăstare interioară și longevitate. În cartea Dopamina, autorii scriu despre oamenii de știință de la Case Western Reserve University care afirmă că efectele altruismului implică o stare de sănătate mai bună, fiind un paradox al hedonistului care caută fericirea, cei care îi ajută pe ceilalți își vor găsi fericirea. Detașarea de pe propriile probleme reduce anxietatea și sporește sentimentul găsirii sensului, printr-un un scop nobil.

Sîntem într-o călătorie permanentă a descoperirii de sine, a conexiunii cu cei din jur, pentru a crea un spațiu în viața noastră necesar introspecției și responsabilizării față de alții, ce ne oferă un scop în viață și se regăsește în compasiune și bunătate, aducîndu-ne o stare de integrare ce începe din interiorul ființei noastre către exteriorul ei. Iar cercetările avansate ne demonstrează cum susținerea activității mentale a creierului activează genele, poate altera enzimele ce refac capetele cromozomilor, poate regla epigenetic expresia genică, modelează experiența lăuntrică a minții, transformă creierul și mecanismele moleculare care susțin funcționarea neurală și fiziologia organismului. Stiința demonstrează astăzi cum ne putem modela intenționat peisajul mental, performanțele academice, inteligența, inclusiv trăsăturile de caracter. 

A te plictisi este o alegere, la fel cum este o alegere și a-ți construi o stare de pace a minții.

Cătălina Dumitrescu este psiholog clinician specialist, psihoterapeut în terapie cognitiv-comportamentală.