Gunoiul, în diversele lui forme și reprezentări, a fost, pentru mine, locuitor dintotdeauna al Bucureștiului, una din realitățile nelipsite dimprejurul meu. Nu mai țin minte cum era pe vremea lui Ceaușescu, dar știu că-n anii ’90 gunoi era peste tot, te ciocneai de el, mai bine zis călcai în el mai la tot pasul. De la mucuri de țigară la ambalaje, dejecții umane, animale moarte… Totul era să nu (prea) te uiți în jos, ca să nu te oripiliezi de tot, și să mergi cumva cu ochii spre înălțimi, dezvoltînd un al n-lea simț – al evitării obstacolelor pe nevăzute.

Pentru că, pe vremea aceea, nici măcar destule coșuri de gunoi nu erau. Țin minte că era unul din dezideratele noastre, luptam pentru asta. Sistemele de salubritate nu funcționau cum trebuie și puteai vedea maldăre de gunoi adăstînd pe străzi. Concetățenii noștri (cel puțin cei ai Capitalei) se complăceau în această mocirlă, bălăcindu-se mai tare în ea: în sensul că, dacă tot e așa de murdar în jur, ce mai conta dacă aruncau și ei…

Încet-încet, s-au mai înmulțit coșurile și parcă nu ne-am mai înglodat în gunoaie la tot pasul. Sistemul de salubritate, în sensul ăsta, a început să mai funcționeze. În schimb, altele au venit peste noi: în anii, să zicem, 2005, pînă la criză – boom-ul economic și hiperconsumismul. Ca să compensăm pentru lipsurile ceaușiste, am început, cum ne am făcut un oarecare aparent cheag, să cheltuim, să acumulăm și să risipim. Era perioada cu cozi la supermarket uri și credite masive cu buletinul. Nu acceptam să ne lipsească nimic, mai bine să ne prisosească… Cu cît mai mult cumpăram, cu atît mai mult aruncam. Ce, noi nu puteam fi ca-n poveștile din Vest, în care se puneau la ușă dulapuri și casetofoane noi-nouțe pe care să le ia amărîții (precum noi, cei de altădată)?

Am învățat să risipim. De toate, inclusiv mîncare. Aruncam cu nemiluita. Ce mai conta? Ideea era că aveam și că puteam. În același timp, plasticul ne era rege: descoperisem sticlele de 2 litri de Cola și pungile de plastic, după ce, atîția ani, umblasem în geantă cu sacoșa comunistă… De unde să știm că, de fapt, nici plasticul ăsta nu-i bun, nici paharele și farfuriile făcute din el care ne-au ușurat petrecerile, nici pungile în care casierul de la Mega ne punea, grațios, produsele? Cînd nu ne mai trebuiau, le aruncam cum dădea Dumnezeu, bine că le puteam arunca…

Treptat, și tîrziu, am început să înțelegem că și plasticul ăsta e cu dus-întors, mai curînd doar cu-ntors, că gunoiul nu se aruncă la grămadă, așa cum credeam noi. Au început tentative mai mult sau mai puțin timide de reciclare. Și altele, de cel mai multe ori la fel de timide, de educare a noastră, a tuturor: țin minte cît m-am supărat cînd fiul meu a încercat să mă convingă să nu mai cumpăr pungi de plastic…

România înțeleg că reciclează puțin, situîndu-se pe locul doi din coadă în clasamentul european. Că legislația în domeniu nu e cea mai fericită, întreprinderile private nefiind încurajate. Că pet-urile noastre continuă să polueze apele, cu viețuitoarele lor cu tot. E clar că sîntem la început de drum și în privința gunoiului. De fapt, încă nici nu l-am început. Dosarul de față doar semnalează subiectul.

Ilustrație de Ion BARBU