Claudia Surdu a absolvit Facultatea de Construcții în 1993 și de atunci a lucrat timp de mai bine de 16 ani adunați pe șantiere de construcții din România și nouă ani în domeniul cercetării materialelor de construcții.

Cum a mers piața construcțiilor în timpul pandemiei?

Cred că, una peste alta, din punct de vedere al activității, cam la fel ca înainte. Din punct de vedere financiar, însă, mai prost, pentru că nu se încasează banii, nu mai sînt. O parte din marile investiții s-au oprit prin aprilie-mai, iar clienții care mai sînt apelează la formule de genul „mai amînă-mă”, „stai, că acum n-am bani” și așa mai departe. Dar fenomenul ăsta era și înainte de pandemie, adică „mai lucrează tu puțin, pînă mai strîng eu niște bani să-ți plătesc”.

De ce ne înțelegem foarte greu, în general, cu meșterii de toate felurile? 

Depinde despre ce fel de meșteri vorbim, despre ăia care vin, doi băieți, să facă un apartament sau despre meșterii angajați într-o firmă de construcții.

Sînt diferiți?

Da, pentru că la firmele de construcții există o interfață în relația cu clientul. Cu el discută cineva ca mine sau un șef de șantier. Cealaltă categorie, „electrozugravii”, cum le zic eu, fiindcă pretind că se pricep la orice, de la circuitele electrice pînă la zugrăvit, și care vin la domiciliu, sînt o altă specie cu care, sincer, eu nu am prea avut de-a face.

Așa se explică faptul că pe de-o parte noi vedem niște meșteri care sînt de multe ori neserioși sau neprofesioniști care vin pentru lucrări mici, iar pe de altă parte observăm cum, din pămînt, din iarbă verde, în cîteva luni poate apărea, te miri unde, cîte un bloc impresionant din sticlă și oțel? Acolo e altă mînă de lucru sau e altă organizare, alt sistem?

E posibil să fie aceeași mînă de lucru, dar acolo e altă organizare, altă responsabilitate... Acum cîțiva ani era în discuție ca orice persoană fizică să-și poată scădea din impozite lucrările de renovare pe care le face acasă. Asta ar fi însemnat să pui facturi pe masă, deci apărea posibilitatea ca toată lumea să apeleze direct la firme. Oamenii se feresc de firme pentru că se gîndesc că sînt mai scumpe, că iau taxe suplimentare, că adaugă TVA. E adevărat, dar firmele dau și o garanție. Lumea nu mai vede însă și treaba asta.

Deci firmele ar fi mai sigure decît particularii?

Nu întotdeauna. Eu am lucrat cu firme subcontractoare care funcționau doi-trei ani după care erau vîndute unor arabi sau mai știu eu cui, care spăla bani. Deci poți angaja o asemenea firmă și să te trezești peste o vreme, cînd ți s-a spart o țeavă, că nu-i mai poți chema să repare ce au făcut acolo, pentru că nu mai există. Nu-ți mai rezolvă garanția. Ca să-l agăți, există metoda de a-i reține din bani. Adică, dacă o firmă îți face o casă, poate să-ți ofere și garanție nu doar pe hîrtie, ci una reținută de tine ca beneficiar. Să spunem 10% din valoare, din care îi dai jumătate cînd a terminat lucrarea și jumătate după un an sau atunci cînd a expirat termenul garanției.

Funcționează asemenea înțelegeri?

Firmele seriose, chiar și dacă sînt mai mici, practică astfel de metode. Sigur, e vorba de lucrări mai mari, de sume unde acel 10% chiar contează și ei finalizează totul pentru că au interesul să-și deblocheze prima parte din garanție. Vin apoi și cînd s-a spart o țeavă sau s-a cojit ceva, fiindcă vor să încaseze și restul.

Dar blocurile noi, care se construiesc cu firme și unde aparent totul e în regulă, pot ascunde defecte?

Poate că în ultimii ani nu s-a mai prea întîmplat, dar acum trei ani erau o grămadă de șantiere pentru ansambluri de blocuri unde se plăteau salarii din portbagaj, la negru, unde inspecția muncii se făcea că nu înțelege (inspecția muncii are rol decorativ – ei de obicei vin doar ca să ceară), iar noi, firmele serioase, nu găseam muncitori fiindcă toți se duceau  la cele cu „portbagaj”. De fapt, orice beneficiar din țara asta, în construcții, e obligat să aibă un diriginte de șantier care să-i apere interesele. Părerea mea e că, în primul rînd, de la diriginții de șantier pleacă necazurile. Pentru că mulți dintre ei iau banii de la beneficiar, dar și de la executant, ca să închidă ochii. Nu legislația lipsește în România, ci aplicabilitatea ei. Revenind însă la acele ansambluri de blocuri, după ce le-au luat în primire, cumpărătorii au băgat în priză ceva și au descoperit nu doar că nu era curent, dar că nu erau nici cabluri în pereți, că totul era de fațadă. S-au dat asemenea tunuri cu ansambluri întregi. Constructorii au spus, de exemplu, că sînt racordate la gaze. La un moment dat, însă, s-a terminat gazul și atunci proprietarii au constatat că racordarea nu era la o rețea, ci doar la o mare butelie îngropată în pămînt, din care gazul se terminase.

Ce poți face dacă pățești așa ceva?

În mod normal, te adresezi celui care ți-a vîndut, pentru că există un contract de vînzare-cumpărare. Numai că ai toate șansele să descoperi că ăia și-au închis firma.

Deci, tot așa cum nu prea mai știm ce mîncăm, nu putem fi siguri nici în ce locuim?

Exact. Eu n-aș recomanda nimănui din România să cumpere ceva gata construit, la cheie. Mai bine îți constuiești tu sau iei ceva făcut la roșu, ca să poți să vezi cum e cu cablurile, cu țevile, să fii sigur că ai fundație și așa mai departe. Cîte telefoane n-am primit de la persoane care mă consultau, pentru că descoperiseră că unde se mutaseră n-aveau fundație sau că în subsol e apă încontinuu…

Construcțiile n-ar trebui să aibă o carte tehnică?

Ba, da. Aceasta ar trebui să conțină proiectul, toate avizele (de la mediu, de la apă, de la poliție – pentru parcări – etc.), actele tuturor materialelor care au intrat în acea construcție (de la cuie și pînă la acoperiș), procese-verbale de lucrări ascunse (care arată cum s-au construit, conform proiectului, părțile care nu mai sînt la vedere). Dar, sigur, aici, pe hîrtie, pot să fie lucruri care nu sînt și în realitate. Pentru că tu i-ai dat o sumă dirigintelui de șantier, dar constructorul i-a dat dublu. Dirigintele de șantier ar trebui să fie o persoană autorizată, care a dat examen la Inspecția de Stat, care are o ștampilă ce atestă competențele lui. Eu cunosc diriginți care n-au de lucru de ani de zile pentru că sînt cinstiți și sînt genul care-și fac treaba, adică sînt toată ziua pe șantier și spun: „Nu e bine, desfă! Nu e bine, refă!”. Oamenii ăștia vor să fie și plătiți pentru ce fac, dar nimeni nu-i plătește cît trebuie.

Dincolo de lipsa firelor electrice, a gazelor sau a vatei minerale dintre pereții de gips-carton, nu există și riscuri mai mari, adică să-ți cadă blocul în cap la primul cutremur?

Bineînțeles. În primul rînd, cu instalația electrică făcută necorespunzător, te expui pericolului de incendiu. Și la un cutremur ne putem trezi inclusiv cu mall-uri care se vor prăbuși. Sînt asemenea clădiri care n-au fost bine construite și au și expertize vizavi de rezistența și stabilitatea lor. Dar eu nu știu decît o instituție în domeniul ăsta care își face treaba, și anume pompierii. Toți mor de frica lor. Ei n-au însă capacitatea de a veni încontinuu în controale, iau lucrurile prin sondaj. Și cîte situații nu sînt în care pompierii dau avertismente sau amenzi și după asta nu se întîmplă nimic, nu se remediază nimic. Dacă dirigintele de șantier închide ochii, dacă Inspecția de Stat închide ochii, contra unor favoruri, bineînțeles, cine se mai uită la pompieri? Și toată lumea zice în mod tipic: „Lasă, că n-o să mi se întîmple mie”.

Apropo, polistirenul folosit la anveloparea blocurilor, care e acum la modă, nu e periculos la incendii?

Păi, tocmai de asta mă sunau adineauri niște proiectanți:„ Doamnă, polistirenul ăsta nu arde?”. „Ba da!” „Și nu putem să facem nimic?” „Nu! Puteți să-i faceți ce vreți, el tot va arde!”

Știu că se puneau niște straturi între plăcile de polistiren, ca să oprească propagarea focului.

Alea sînt niște porcării. Într-o situație de incendiu, flăcările bat peste acele bariere. Aici au fost niște interese mari. Chiar s-a forțat puternic legislația.

Revenind la meșteri, se spune că mai toți cei pricepuți au plecat să lucreze prin Occident. Este o criză de mînă de lucru în construcții?

Da, fenomenul ăsta a început pe vremea lui Ponta. Atunci s-au apucat să stopeze investițiile și a fost suficient să plece cîțiva care, apoi, i-au tras pe toți ceilalți după ei. În doi ani de zile, șantierele se goliseră. Acum trei-patru ani, mi-aduc aminte că trebuia să licitezi pentru oameni. La maniera că veneau trei fierari din Germania cîteva luni să se refacă și se arătau disponibili. Cine dădea mai mult îi lua. Ajungeai atunci la un alt fenomen nasol: încheiai un contract pe o sumă și te trezeai la o anumită etapă că nu te mai puteai încadra în ea fiindcă licitațiile astea erau tot mai scumpe. Pe deasupra, tot în vremea aia ne-a mai lovit și o majorare mare de prețuri la materiale. Ce variante aveai? Ori să oprești lucrarea riscînd să te dea în judecată, ori să aduci bani de acasă, ori să-l convingi pe beneficiar să mai plătească ceva în plus. A fost o perioadă foarte proastă, iar lucrătorii buni nu s-au mai prea întors de atunci.

E adevărată povestea că muncitorii lucrează mai bine și mai eficient în Occident decît o fac în țară?

Nu, nu e adevărată. Cine a fost bun aici și și-a văzut de treabă e bun și acolo. Eu am lucrat la o firmă unde, în decurs de cîțiva ani, numărul de muncitori a scăzut de la o sută la șase.

Cine, unde și cum îi mai pregătește pe acești muncitori?

Păi, acum nu mai vezi nici un tînăr pe șantier. Școlile de meserii au fost desființate de madam Andronescu. Există niște așa-zise școli (ăsta e un alt subiect) de la care, în trei zile, obții o diplomă de parchetar, tîmplar, zidar... ce vrei tu. Și absolvenții nu sînt în stare să citească un plan. Ei plătesc pentru diplomele astea.

Și așa apare „Dorel”.

Acum, să ne înțelegem, Dorel sau electrozugravii – cum le zic eu – au existat dintotdeauna. Ăștia au construit un coteț al porcului la țară, la mamaie, și au căpătat impresia că știu să facă orice.

Cum s-ar putea îmbunătăți lucrurile în România în construcții?

Eu zic că tot de la control pleacă. Dacă ar fi controale serioase și ai fi obligat să angajezi oamenii pe bune, să îi angajezi pe toți – că există și figura asta: ai 30 de muncitori, dar pe hîrtie n-ai decît cinci pe care-i ții la salariul minim și le mai dai ceva la negru –, dacă ar fi angajați cum trebuie, probabil că ar fi și ei stimulați. Dirigintele ar trebui să-ți stea pe șantier și beneficiarul să se poată baza pe el. Acum, poate că nici nu știe că el vine pe șantier o dată la două săptămîni sau o dată pe lună sau chiar deloc.

Una peste alta, trebuie să spun că pe șantier e o viață foarte grea. Să-ți înghețe mîna pe pix scriind iarna, iar amărîții ăia să lucreze în condițiile alea cîte opt ore, nu-i o viață. Și mai e o problemă. Pentru cineva care vrea să facă lucrurile ca lumea e o mare tristețe. Te apucă și revolta, și scîrba. Teoretic, se poate face și treabă serioasă, există și firme, și personal, și dorință. Dar o firmă care vrea să facă totul ca la carte iese din piață automat, pentru că i se ridică toate costurile și ceilalți o scot de pe piață. De ce? Pentru că apar tot felul de golani în șlapi (pe care scrie Gucci), care n-au cărți de muncă, nu plătesc nici taxe, nici impozite, fac totul la f...i mă-sa și te-au scos pe tine, care vrei să faci ceva serios. Un alt exemplu, eu le dădeam echipament muncitorilor cu care lucram, că eram obligată să le dau. Le dădeam căști, bocanci, salopete, pufoaice, veste reflectorizante. Te trezeai însă că-ți veneau șapte zile la serviciu fără acel echipament, pe care-l duceau acasă, evident, după care nu mai veneau deloc. La un moment dat mă întrebam: „Mă, dar eu cîte d-astea cumpăr?”. Sînt situații care te aduc la exasperare.

a consemnat Andrei MANOLESCU

Foto: wikimedia commons