Paseism bine temperat, preludiu fără fugă

Publicat în Dilema Veche nr. 829 din 9 - 15 ianuarie 2020
Paseism bine temperat, preludiu fără fugă jpeg

„Dumneavoastră cum vă considerați, progresist sau paseist?”

M-am întrebat năstrușnic cum ar fi ca, la un interviu pentru vreun post sau la unul banal, ori la întîmplare într-un test obscur sau chiar într-o conversație ușoară între prieteni, să ți se ceară să răspunzi serios la această chestiune. Întrebarea însăși mi se pare de un haz nebun, întreaga situație, aiuritoare de-a dreptul, noroc că e doar un exercițiu ludic (și cu-atît mai potrivit pentru lentoarea de început de an): „Prietenii dumneavoastră ne-au mărturisit că v-au auzit de cîteva ori manifestîndu-vă nostalgia față de anumite epoci istorice. Am vrea să vă întrebăm, vă considerați paseist?”. În eventualitatea că te-ai declara un idilic admirator al valorilor trecute, scenariul ar presupune deopotrivă rugămintea de a arăta motivele pentru care te fascinează o anumită perioadă istorică: „Avem date că priviți cu admirație către epoca lui Alexandru cel Bun, ca domnul Eminescu. De ce vă atrage? Vă credeți paseist?”.

Îmi imaginez fețe rătăcite sau contrariate de întrebare sau de termen, dar și, dimpotrivă, ironic-înțelegătoare, după cum îmi pot imagina răspunsuri evazive – Nu știu, hm, nu cred – sau, după caz, elaborate – Avînd în vedere capcanele camuflate și riscurile pe care le prezintă produsele tehnologiei de vîrf, precauția ar fi necesară –, dar și prompte și categoric negative: Nu, dom’le, nici vorbă. Cu greu îmi pot imagina răspunsuri ferm-afirmative, un răspuns ca desigur, nu se poate altfel nu cred că ar putea fi asumat. Mă tem că persoanele atrase irepresibil de trecut, aflate fiind sub seducția spiritului conservator (deseori și retrograd), nu mai reușesc să perceapă diversitatea sau contemporaneitatea, cu atît mai puțin conviețuirea dintre retro și neo. Greu de înțeles, un alt Sandu Napoilă Ultra-retrogradul, surd la noutate și incapace de schimbare, ar incomoda pe oricine.

Termenul de „paseism” vine la pachet, de obicei, cu cel de „idilism”, nu e de mirare nici că întoarcerea permanentă spre alte epoci presupune reverența în fața trecutului și nici că nostalgia și regretul după epoci glorioase se asortează cu admirația – romanțioasă, idealizată – îndreptată spre unul sau mai multe „timpuri de aur”, așa le explicam liceenilor mei, mai mult în treacăt și fără să insist. De fiecare dată, contextul era mult mai generos, aveam de lămurit fie trăsăturile romantismului, fie, peste o vreme, poporanismul sau sămănătorismul, ele însele destul de expediate de programa aferentă vremurilor, așa că paseismul rămînea probabil suspendat, era doar o caracteristică, o trăsătură printre multe altele, așa că nu știu cîți dintre noi o băgau în seamă prea mult.

La urma urmei, de ce ar fi făcut-o, nu e deloc grozav să trăiești vremuri sofisticate tehnologic și monden, iar tu să te preocupi de cele trecute, indiferent cît de glorioase vor fi fost ele. Pentru mine era important ca termenul de „paseism”, odată înțeles în linii generale, să îi ajute pe elevi să-i asocieze corect, în operele romanticilor, bunăoară, motivul glorificării trecutului, asociat simetric criticii prezentului, dar și – în alte rînduri și cu alte valențe – în opera lui Sadoveanu, de pildă, pledoaria indirectă pentru societatea patriarhală și tradiția validantă, admirația pentru gloria lui Ștefan cel Mare sau tema alienării urbane șcl. În fine, termenul apărea destul de rar, dar era primit cu deferență rece, așa cum ai primi un oaspete mai rigid și mai pretențios, senior aflat într-un fel de vizită obligatorie, scurtă și politicoasă, de complezență.

Pînă acum cîtva timp nici măcar mie nu mi-a trecut prin cap că m-aș putea întîlni cu paseismul altfel decît tangențial sau asociat unor termeni-umbrelă aflați în programă, în dicționare sau în cărți. Preludiul va fi fost cînd spuneam, mai în glumă, mai în serios, că ce îmi place mie cel mai mult și mai mult la spațiul cultural pe care îl știu totuși cel mai bine, ori e mort, ori e istorie. Nici cînd am început să scriu povestiri despre doamne născute la începutul secolului trecut, cărora le intenționam figuri eterice, maniere elegante, ținută elaborată sau aer maiestuos, dar desuet și vetust, insinuînd, în ciuda ironiei, admirația către un veac apus, nici măcar atunci nu m-a vizitat, autoreferențial, termenul de paseism, de parcă valabilitatea lui semantică ar fi încetat, paradoxal, odată cu timpul, sau de parcă aplicabilitatea lui ar fi inoperabilă subiectiv sau personal.

S-a întîmplat de curînd să bănuiesc că paseismul nu m-a ocolit, dimpotrivă. În mare parte, cred că mi s-a tras de la obiceiul de a mă îndrăgosti de anumite cuvinte sau expresii. Cum alții fac o pasiune pentru, să zicem, kangoo-jumping, sky-diving sau escaladă, numismatică sau filatelie, așa mi se întîmplă mie în fața anumitor vorbe sau expresii, o bucurie pe care numai pasionații și colecționarii o pot înțelege. Nu cred ca „paseism” să fi fost unul dintre cuvintele de care m-am îndrăgostit, deși de-a lungul vieții au fost nenumărate care au venit din seculi trecuți. (Încep să regret că nu am făcut un dicționar subiectiv al cuvintelor de care m-am amorezat sau un fel de clasor sau de insectar, în care să le prind pe vecie, ca dovadă a focului la inimă pe care mi l-au stîrnit, dar nu e timpul trecut.) Am observat că am o relație de amiciție tandră și îndelungată cu anumite cuvinte, mai ales cu acelea care denumesc obiecte (azi) rare sau stări caraghioase. Obiecte utilizate rar sau deloc în timpurile prezente sau – și mai interesant – stări subtile, trecute cu vederea sau ignorate, deloc rare totuși, dar care, surprinzător, nu apar frecvent în limbajul contemporanilor sau, în orice caz, nu cu aceeași frecvență cu care apăreau în trecut. Am început să mă întreb dacă nu cumva am ajuns la denumirea lor tocmai pentru că mi-am căutat răgaz (ca-n alte vremi) să le observ. Curios, le-am găsit numele înregistrate în memoria altor timpuri. Acum știu răspunsul: am preluat anumite cuvinte și expresii din secvențe, episoade și fragmente ale realității altor spații sau vremuri pentru că doar acolo le-am găsit înstăpînite în explicațiile pe care le căutam.

Nu-i vorbă, eu încă am nevoie de mucarniță, pentru că încă folosesc lumînări în sfeșnic, măcar la mesele festive dacă nu și altfel, e tare bine cînd și-nghesui capul lumînării, fumul și mirosul în clopoțelul mic de metal, dar și de presse-papier și de coupe-papier, pentru că (încă mai) scriu (și) cu cerneală, așa cum am nevoie de cuțit de brînză sau de pește, de furculiță pentru desert, de ancărul din timpul prînzului sau de o bouillotte în serile friguroase. Zic că am o bluză en cœur și o fustă biais, că un anume material e crêpe-de-Chine sau că o anume culoare-variantă de cenușiu e gris-souris, gri-șoarece, că așa am apucat de la bunica Dida și nu știu cum altfel să le semnalez adecvat prezența. După cum spun șleau dacă văd un șanț în noroi uscat sau în zăpadă înghețată din care nu iese ușor roata unei mașini sau darabană unei tobe mici, și de aici îmi e mai la îndemînă să le folosesc și altfel: cu cineva care vorbește direct, fățiș, vorbesc pe șleau sau cuiva care ar bate vreo tobă mică, dar mai ales cînd împrăștie un secret, că bate darabana.

Unele expresii, mai ales cele care păstrează cuvinte ieșite din uz, ca – aleg la întîmplare – „brînci”, „rînă”, „ciur”, „dîrmon” sau „bojoci”, mă interesează în mod deosebit, mi se pare minunat să vezi cum expresia se luminează de sensul cuvîntului păstrat ca în cuib. A munci pe brînci (greu, cu rîvnă) e ușor de înțeles dacă știi că „brînca” însemna „mînă” (cuvîntul încă se folosește în graiul maramureșean), după cum a sta așezat sau culcat într-o rînă (oblic, strîmb) devine și mai clar dacă știi sensul de „coaste”, „șale” al substantivului. Înțelegi că strigi tare cînd o faci din toți bojocii, pentru că „bojoc” e „plămîn (de animal)”, dar și că a trece prin ciur și prin dîrmon înseamnă a trece printr-o selecție serioasă, pentru că dîrmonul era o sită cu găuri mari, iar ciurul, una cu cu găuri mici.

Anumite expresii mă salvează de-a dreptul, chiar dacă solitar și naiv. De pildă, atunci cînd mă întristez la gîndul retrospectiv că, într-o anumită situație, nu am avut prezența de spirit de a fi răspuns adecvat, că replica necesară a venit mult prea tîrziu și mă copleșește regretul, faptul că starea aceasta are o denumire – l’esprit d’escalier – mă consolează, îmi alină indispoziția momentană, iată, e omenește, îmi zic, au mai pățit-o și alții. La fel de salutar e și să știu că nu numai eu întîmpin dificultăți la alegere în fața unei bogate oferte, embarras du choix se numește și apare exact în astfel de situații, să nu dramatizăm, e un fapt comun, ajung să îmi spun. Despre earworm deja nu mai are rost să detaliez, e un fapt mult prea bine cunoscut, dar ce mirare a fost în adolescență – cînd nu scăpam de o melodie care rula în cap la nesfîrșit –, pînă să aflu cum se numește și că se întîmplă și la case mai mari. Nu că dacă am aflat cum se numește nu se mai întîmplă, dar e reconfortant să crezi că, odată cu denumirea, vine și iluzia că fenomenul e sub control.

Dacă la aceste cuvinte și expresii am ajuns pentru că le-am cules din realitatea altor timpuri (acută cîndva, pală astăzi) – și dacă asta are legătură și cu un fel de paseism –, acesta fie tributul.

Prin ce mecanism providențial a reintrat în vizor termenul de paseism, nu mai e important acum, ci faptul că am conștientizat că umbrele-i și intenția acaparatoare nu trebuie neglijate. Presupun că dacă nu-ți pui problema, de-abia atunci începe să fie o problemă. Cum să nu fie, dacă începi să-ți dorești să trăiești în altă epocă? Admiri obiecte, oameni și atitudini din vremi apuse, iar dacă asta e pentru îndreptarea celor prezente, fie. Dar dacă refuzi tot ce e în prezent, dacă te nemulțumește schimbarea, dar și ritmul ei, dacă nu-ți dai seama că trăiești în altă paradigmă, ba chiar faci un titlu de glorie din a idealiza lumea de pe vremea copilăriei tale, familiare și casnic-protectoare, nerevolute, și prin asta, comode, dacă dai ochii peste cap și sucești din nas la un device care, activat doar prin voce, te poate plimba rapid și eficient prin toate articolele enciclopediei internautice, dacă nu frisonezi la o pereche de căști complet antifonante sau la o pereche de ochelari de soare care te ajută să vorbești și la telefon, dar și să-ți asculți muzica dorită, atunci ai pierdut trenul (și ai și luat-o pe jos în sens invers). Dacă nici asta nu te interesează și nu te uimește, atunci e bine să te întrebi serios pe ce lume trăiești. Și mai ales, pe ce timpuri. Să te întrebi dacă nu ai început cumva să îngroși rîndurile celor care spun „pe vremea mea” ca apoi să descrie nostalgic situații și lucruri anacronice (deci anapoda cu drumul). Dacă nu cumva ai căzut din propriul timp în altul. Momentul în care îți pui problema ar trebui să fie salvator. Altfel, riști să fii conservator, poate refractar, chiar neofob. De îndată ce ți-ai dat și luat seama, e posibil să îți temperezi aerul intransigent și asperitățile, tonul aprig și aerul atotștiutor, ba mai mult (și-ncă mai frumos), e posibil să ți deschidă o cale spre cei – mai tineri, mai proaspeți, mai adaptați – din jur. Și asta nu poate fi decît benefic.

„Dumneavoastră cum vă considerați, progresist sau paseist?”

Ca să închei jocul propus și seria variantelor de răspuns, aș spune că, pînă la urmă, mi-ar fi grozav de simpatice răspunsurile care ar trăda semnele unui paseism (bine) temperat, moderat, de bună seamă, rod al toleranței față de slăbiciunile proprii și ale celor din jur, fie el și tributar unor idiosincrazii – cum altfel? – și, poate de aceea, autoironic, calm și asumat comic. Dacă se poate, asezonat cu condimente de tip neo. Fără fugă de vreun fel.

Cu alte cuvinte, să accepți că poți afla despre rînă, darabană, bojoci sau l’esprit d’escalier și de la Alexa internautica.

Ohara Donovetsky, absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, este doctor în filologie și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Casting pentru ursitoare, Polirom, 2018.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.