„Dumneavoastră cum vă considerați, progresist sau paseist?”

M-am întrebat năstrușnic cum ar fi ca, la un interviu pentru vreun post sau la unul banal, ori la întîmplare într-un test obscur sau chiar într-o conversație ușoară între prieteni, să ți se ceară să răspunzi serios la această chestiune. Întrebarea însăși mi se pare de un haz nebun, întreaga situație, aiuritoare de-a dreptul, noroc că e doar un exercițiu ludic (și cu-atît mai potrivit pentru lentoarea de început de an): „Prietenii dumneavoastră ne-au mărturisit că v-au auzit de cîteva ori manifestîndu-vă nostalgia față de anumite epoci istorice. Am vrea să vă întrebăm, vă considerați paseist?”. În eventualitatea că te-ai declara un idilic admirator al valorilor trecute, scenariul ar presupune deopotrivă rugămintea de a arăta motivele pentru care te fascinează o anumită perioadă istorică: „Avem date că priviți cu admirație către epoca lui Alexandru cel Bun, ca domnul Eminescu. De ce vă atrage? Vă credeți paseist?”.

Îmi imaginez fețe rătăcite sau contrariate de întrebare sau de termen, dar și, dimpotrivă, ironic-înțelegătoare, după cum îmi pot imagina răspunsuri evazive – Nu știu, hm, nu cred – sau, după caz, elaborate – Avînd în vedere capcanele camuflate și riscurile pe care le prezintă produsele tehnologiei de vîrf, precauția ar fi necesară –, dar și prompte și categoric negative: Nu, dom’le, nici vorbă. Cu greu îmi pot imagina răspunsuri ferm-afirmative, un răspuns ca desigur, nu se poate altfel nu cred că ar putea fi asumat. Mă tem că persoanele atrase irepresibil de trecut, aflate fiind sub seducția spiritului conservator (deseori și retrograd), nu mai reușesc să perceapă diversitatea sau contemporaneitatea, cu atît mai puțin conviețuirea dintre retro și neo. Greu de înțeles, un alt Sandu Napoilă Ultra-retrogradul, surd la noutate și incapace de schimbare, ar incomoda pe oricine.

Termenul de „paseism” vine la pachet, de obicei, cu cel de „idilism”, nu e de mirare nici că întoarcerea permanentă spre alte epoci presupune reverența în fața trecutului și nici că nostalgia și regretul după epoci glorioase se asortează cu admirația – romanțioasă, idealizată – îndreptată spre unul sau mai multe „timpuri de aur”, așa le explicam liceenilor mei, mai mult în treacăt și fără să insist. De fiecare dată, contextul era mult mai generos, aveam de lămurit fie trăsăturile romantismului, fie, peste o vreme, poporanismul sau sămănătorismul, ele însele destul de expediate de programa aferentă vremurilor, așa că paseismul rămînea probabil suspendat, era doar o caracteristică, o trăsătură printre multe altele, așa că nu știu cîți dintre noi o băgau în seamă prea mult.

La urma urmei, de ce ar fi făcut-o, nu e deloc grozav să trăiești vremuri sofisticate tehnologic și monden, iar tu să te preocupi de cele trecute, indiferent cît de glorioase vor fi fost ele. Pentru mine era important ca termenul de „paseism”, odată înțeles în linii generale, să îi ajute pe elevi să-i asocieze corect, în operele romanticilor, bunăoară, motivul glorificării trecutului, asociat simetric criticii prezentului, dar și – în alte rînduri și cu alte valențe – în opera lui Sadoveanu, de pildă, pledoaria indirectă pentru societatea patriarhală și tradiția validantă, admirația pentru gloria lui Ștefan cel Mare sau tema alienării urbane șcl. În fine, termenul apărea destul de rar, dar era primit cu deferență rece, așa cum ai primi un oaspete mai rigid și mai pretențios, senior aflat într-un fel de vizită obligatorie, scurtă și politicoasă, de complezență.

Pînă acum cîtva timp nici măcar mie nu mi-a trecut prin cap că m-aș putea întîlni cu paseismul altfel decît tangențial sau asociat unor termeni-umbrelă aflați în programă, în dicționare sau în cărți. Preludiul va fi fost cînd spuneam, mai în glumă, mai în serios, că ce îmi place mie cel mai mult și mai mult la spațiul cultural pe care îl știu totuși cel mai bine, ori e mort, ori e istorie. Nici cînd am început să scriu povestiri despre doamne născute la începutul secolului trecut, cărora le intenționam figuri eterice, maniere elegante, ținută elaborată sau aer maiestuos, dar desuet și vetust, insinuînd, în ciuda ironiei, admirația către un veac apus, nici măcar atunci nu m-a vizitat, autoreferențial, termenul de paseism, de parcă valabilitatea lui semantică ar fi încetat, paradoxal, odată cu timpul, sau de parcă aplicabilitatea lui ar fi inoperabilă subiectiv sau personal.

S-a întîmplat de curînd să bănuiesc că paseismul nu m-a ocolit, dimpotrivă. În mare parte, cred că mi s-a tras de la obiceiul de a mă îndrăgosti de anumite cuvinte sau expresii. Cum alții fac o pasiune pentru, să zicem, kangoo-jumping, sky-diving sau escaladă, numismatică sau filatelie, așa mi se întîmplă mie în fața anumitor vorbe sau expresii, o bucurie pe care numai pasionații și colecționarii o pot înțelege. Nu cred ca „paseism” să fi fost unul dintre cuvintele de care m-am îndrăgostit, deși de-a lungul vieții au fost nenumărate care au venit din seculi trecuți. (Încep să regret că nu am făcut un dicționar subiectiv al cuvintelor de care m-am amorezat sau un fel de clasor sau de insectar, în care să le prind pe vecie, ca dovadă a focului la inimă pe care mi l-au stîrnit, dar nu e timpul trecut.) Am observat că am o relație de amiciție tandră și îndelungată cu anumite cuvinte, mai ales cu acelea care denumesc obiecte (azi) rare sau stări caraghioase. Obiecte utilizate rar sau deloc în timpurile prezente sau – și mai interesant – stări subtile, trecute cu vederea sau ignorate, deloc rare totuși, dar care, surprinzător, nu apar frecvent în limbajul contemporanilor sau, în orice caz, nu cu aceeași frecvență cu care apăreau în trecut. Am început să mă întreb dacă nu cumva am ajuns la denumirea lor tocmai pentru că mi-am căutat răgaz (ca-n alte vremi) să le observ. Curios, le-am găsit numele înregistrate în memoria altor timpuri. Acum știu răspunsul: am preluat anumite cuvinte și expresii din secvențe, episoade și fragmente ale realității altor spații sau vremuri pentru că doar acolo le-am găsit înstăpînite în explicațiile pe care le căutam.

Nu-i vorbă, eu încă am nevoie de mucarniță, pentru că încă folosesc lumînări în sfeșnic, măcar la mesele festive dacă nu și altfel, e tare bine cînd și-nghesui capul lumînării, fumul și mirosul în clopoțelul mic de metal, dar și de presse-papier și de coupe-papier, pentru că (încă mai) scriu (și) cu cerneală, așa cum am nevoie de cuțit de brînză sau de pește, de furculiță pentru desert, de ancărul din timpul prînzului sau de o bouillotte în serile friguroase. Zic că am o bluză en cœur și o fustă biais, că un anume material e crêpe-de-Chine sau că o anume culoare-variantă de cenușiu e gris-souris, gri-șoarece, că așa am apucat de la bunica Dida și nu știu cum altfel să le semnalez adecvat prezența. După cum spun șleau dacă văd un șanț în noroi uscat sau în zăpadă înghețată din care nu iese ușor roata unei mașini sau darabană unei tobe mici, și de aici îmi e mai la îndemînă să le folosesc și altfel: cu cineva care vorbește direct, fățiș, vorbesc pe șleau sau cuiva care ar bate vreo tobă mică, dar mai ales cînd împrăștie un secret, că bate darabana.

Unele expresii, mai ales cele care păstrează cuvinte ieșite din uz, ca – aleg la întîmplare – „brînci”, „rînă”, „ciur”, „dîrmon” sau „bojoci”, mă interesează în mod deosebit, mi se pare minunat să vezi cum expresia se luminează de sensul cuvîntului păstrat ca în cuib. A munci pe brînci (greu, cu rîvnă) e ușor de înțeles dacă știi că „brînca” însemna „mînă” (cuvîntul încă se folosește în graiul maramureșean), după cum a sta așezat sau culcat într-o rînă (oblic, strîmb) devine și mai clar dacă știi sensul de „coaste”, „șale” al substantivului. Înțelegi că strigi tare cînd o faci din toți bojocii, pentru că „bojoc” e „plămîn (de animal)”, dar și că a trece prin ciur și prin dîrmon înseamnă a trece printr-o selecție serioasă, pentru că dîrmonul era o sită cu găuri mari, iar ciurul, una cu cu găuri mici.

Anumite expresii mă salvează de-a dreptul, chiar dacă solitar și naiv. De pildă, atunci cînd mă întristez la gîndul retrospectiv că, într-o anumită situație, nu am avut prezența de spirit de a fi răspuns adecvat, că replica necesară a venit mult prea tîrziu și mă copleșește regretul, faptul că starea aceasta are o denumire – l’esprit d’escalier – mă consolează, îmi alină indispoziția momentană, iată, e omenește, îmi zic, au mai pățit-o și alții. La fel de salutar e și să știu că nu numai eu întîmpin dificultăți la alegere în fața unei bogate oferte, embarras du choix se numește și apare exact în astfel de situații, să nu dramatizăm, e un fapt comun, ajung să îmi spun. Despre earworm deja nu mai are rost să detaliez, e un fapt mult prea bine cunoscut, dar ce mirare a fost în adolescență – cînd nu scăpam de o melodie care rula în cap la nesfîrșit –, pînă să aflu cum se numește și că se întîmplă și la case mai mari. Nu că dacă am aflat cum se numește nu se mai întîmplă, dar e reconfortant să crezi că, odată cu denumirea, vine și iluzia că fenomenul e sub control.

Dacă la aceste cuvinte și expresii am ajuns pentru că le-am cules din realitatea altor timpuri (acută cîndva, pală astăzi) – și dacă asta are legătură și cu un fel de paseism –, acesta fie tributul.

Prin ce mecanism providențial a reintrat în vizor termenul de paseism, nu mai e important acum, ci faptul că am conștientizat că umbrele-i și intenția acaparatoare nu trebuie neglijate. Presupun că dacă nu-ți pui problema, de-abia atunci începe să fie o problemă. Cum să nu fie, dacă începi să-ți dorești să trăiești în altă epocă? Admiri obiecte, oameni și atitudini din vremi apuse, iar dacă asta e pentru îndreptarea celor prezente, fie. Dar dacă refuzi tot ce e în prezent, dacă te nemulțumește schimbarea, dar și ritmul ei, dacă nu-ți dai seama că trăiești în altă paradigmă, ba chiar faci un titlu de glorie din a idealiza lumea de pe vremea copilăriei tale, familiare și casnic-protectoare, nerevolute, și prin asta, comode, dacă dai ochii peste cap și sucești din nas la un device care, activat doar prin voce, te poate plimba rapid și eficient prin toate articolele enciclopediei internautice, dacă nu frisonezi la o pereche de căști complet antifonante sau la o pereche de ochelari de soare care te ajută să vorbești și la telefon, dar și să-ți asculți muzica dorită, atunci ai pierdut trenul (și ai și luat-o pe jos în sens invers). Dacă nici asta nu te interesează și nu te uimește, atunci e bine să te întrebi serios pe ce lume trăiești. Și mai ales, pe ce timpuri. Să te întrebi dacă nu ai început cumva să îngroși rîndurile celor care spun „pe vremea mea” ca apoi să descrie nostalgic situații și lucruri anacronice (deci anapoda cu drumul). Dacă nu cumva ai căzut din propriul timp în altul. Momentul în care îți pui problema ar trebui să fie salvator. Altfel, riști să fii conservator, poate refractar, chiar neofob. De îndată ce ți-ai dat și luat seama, e posibil să îți temperezi aerul intransigent și asperitățile, tonul aprig și aerul atotștiutor, ba mai mult (și-ncă mai frumos), e posibil să ți deschidă o cale spre cei – mai tineri, mai proaspeți, mai adaptați – din jur. Și asta nu poate fi decît benefic.

„Dumneavoastră cum vă considerați, progresist sau paseist?”

Ca să închei jocul propus și seria variantelor de răspuns, aș spune că, pînă la urmă, mi-ar fi grozav de simpatice răspunsurile care ar trăda semnele unui paseism (bine) temperat, moderat, de bună seamă, rod al toleranței față de slăbiciunile proprii și ale celor din jur, fie el și tributar unor idiosincrazii – cum altfel? – și, poate de aceea, autoironic, calm și asumat comic. Dacă se poate, asezonat cu condimente de tip neo. Fără fugă de vreun fel.

Cu alte cuvinte, să accepți că poți afla despre rînă, darabană, bojoci sau l’esprit d’escalier și de la Alexa internautica.

Ohara Donovetsky, absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, este doctor în filologie și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Casting pentru ursitoare, Polirom, 2018.