Putem privi întrebarea dacă monarhia ca sistem de guvernămînt mai poate fi relevantă în contextul modernităţii seculare în două feluri. Din punct de vedere istoricist, ea se sprijină pe ideea că societatea omenească se află într-un progres continuu şi inevitabil, că există o forţă binevoitoare, dar de neoprit care mişcă istoria înainte şi că omenirea evoluează în permanenţă de la forme primitive la forme superioare de organizare socială şi politică. Prezumînd această evoluţie ineluctabilă „înainte şi în sus“ putem postula superioritatea intrinsecă a modernităţii numai în virtutea succesiunii în timp. Ce vine după este în mod necesar un progres faţă de ce era înainte, republica urmează monarhiei şi îi este superioară. Nimeni nu se poate sustrage. Zeitgeist-ul se mişcă în chip obiectiv şi cine nu pricepe mersul istoriei e fie o relicvă din vremuri revolute, fie un reacţionar care se aşază de-a curmezişul marşului Ei şi va fi strivit de tăvălugul progresului.
Bineînţeles, dacă observi – şi este relativ uşor de observat – că istoria e departe de a fi o cavalcadă a spiritului, că nu include în nici un fel ideea de evoluţie sau de progres şi că, în general, nu conţine nimic obiectiv şi necesar, atunci toată povestea de mai sus se destramă. În felul acesta, modernitatea (asociată republicanismului) şi tradiţia (asociată monarhiei) pot fi luate în considerare drept competitoare legitime, ceea ce în grila deterministă n-are nici o noimă. De îndată ce am stabilit acest lucru, să constatăm că modernitatea republicană pare mai bine plasată în cursă pentru că vine însoţită de libertăţile şi drepturile asociate constituţionalismului. Monarhiile contemporane par, la rîndul lor, într-o situaţie precară, pentru că sînt instituţii hibride, nevoite să accepte constrîngerile moderne ale constituţionalismului pentru a supravieţui. Cum constituţionalismul este trăsătura esenţială a guvernămîntului modern, caracterul republican sau monarhic devine un amănunt secundar, care ţine mai degrabă de culoarea locală. Ceea ce este cu adevărat important este garantarea prin Constituţie a drepturilor şi libertăţilor individuale în raport cu guvernămîntul.
Problema modernităţii recunoscută ca atare de la Weber încoace este că nu mai este capabilă de sens. În „lumea dezvrăjită“ a modernităţii, oamenii sînt liberi şi autonomi, dar nu mai ştiu ce să facă cu aceste daruri. Omul modern l-a dat afară pe Dumnezeu din Cetate şi acum nu se mai simte nicăieri acasă. A cîştigat un vehicul extrem de puternic – libertatea –, dar nu ştie încotro să se îndrepte. Odată legătura cu transcendenţa tăiată, nu mai putem spera în nimic şi sîntem deposedaţi de miturile fundamentale. Despre consecinţele dezastruoase ale acestei catastrofe (în sens originar) a modernităţii a scris Horia-Roman Patapievici cînd a descris Omul Recent şi nu doresc să reiau aici pledoaria sa pentru recuperarea Sensului şi refacerea legăturii cu transcendenţa. Este suficient să amintesc îndemnul său de final „Să fim moderni, dar Nihil sine Deo“.
Altfel spus, monarhia constituţională ne oferă şansa de a ne valorifica la maxim drepturile şi libertăţile şi de a ne simţi în continuare acasă în lumea şi în ţara noastră. Acest lucru o transformă în ceva mult mai important decît un sistem de guvernămînt printre altele. Este acel ceva care face ca toate basmele să fie despre prinţi, prinţese şi regi, şi nu despre preşedinţi şi comisari.
Sigur, această opţiune nu se sprijină întru totul pe raţiune, pentru că nici nu e posibil. Cred însă că acest „deficit de raţionalitate“ nu o şubrezeşte, ci o întăreşte. Opţiunea pentru monarhie este similară mai degrabă Pariului lui Pascal: ai totul de cîştigat şi nimic de pierdut.
Cristian Câmpeanu este jurnalist la România liberă.
Tema acestui dosar a fost discutată în emisiunea "Punerea pe gînduri" la RFI România joi, 9 iunie. O puteţi asculta aici.
