E vacanță cînd timpul însuși ia vacanță. Iar timpul ia vacanță doar în anumite locuri, nu peste tot. Unul dintre acele locuri este Key West, Florida. S-a întîmplat să ajung acolo de vreo patru ori, de fiecare dată în anotimpuri diferite: în iunie, decembrie, februarie și aprilie. Și de fiecare dată am pățit aceeași chestie.

În anii ‘20, Hemingway află de la John Dos Passos despre Key West, o insulă copleşită de soare, un loc în care America întîlneşte Caraibele. O insulă în jurul căreia nenumărate feluri de peşti înoată în infinite culori marine, o insulă cu palmieri şi verde viguros, cu păsări exotice şi cu pisici cu şase degete, cu falimentare manufacturi de ţigări de foi şi cu o populaţie nu mai mare de 10.000 de locuitori, absolut toţi legaţi, într-un fel sau altul, de ocean. Hemingway este impresionat de poveştile lui Dos Passos şi, la revenirea în America, se stabileşte cu soţia sa, Pauline, la Key West, într-o casă cu etaj şi verande largi, pe care unchiul lui Pauline le-o dăruieşte. Pauline este a doua dintr-un şir de patru soţii. O va părăsi. Nu era un bărbat comod. Cu atît mai puţin, un soţ rezonabil. Era un macho instinctual, un bărbat căruia îi plăceau pescuitul de rechini, vînătoarea de lei, corida şi guerilla. Avea, desigur, păcate: alcoolismul şi izbucnirile violente sînt cele mai rele. Avea şi traume, de toate felurile. Așa cum șade bine unui scriitor adevărat.

La Key West, Hemingway se scula în zori, se ducea la un pavilion pe care îl construise în grădină, la doi paşi de casă, urca spirala îngustă a unei scări exterioare de fier forjat şi intra în camera lui de lucru. Scria pînă la prînz, cînd soarele devenea de nesuportat. Apoi dormea puţin. După masă, mergea nu departe, la barul prietenului său, „Sloopy“ Joe. Acolo intra în vorbă cu oricine voia conversație. Pe vremea aceea, nu era așa de ursuz cum va deveni spre bătrînețe. Asculta poveştile altora, sătul de poveştile sale. Juca biliard și poker. Şi bea. Noaptea se întorcea acasă pe străduţe întunecoase fără să se rătăcească. Casa lui era imediat lîngă far. Fixa cu privirea aburoasă sursa luminii farului şi mergea într-acolo neabătut, clătinîndu-se. Ajuns la far, ştia bine că peste drum e poarta sa. Cînd a venit vremea divorţului, i-a cerut lui Pauline două lucruri: să-l lase să-şi ia toate manuscrisele din camera de lucru şi toată băutura din pivniţa casei. Adunase acolo, de-a lungul anilor, în cantităţi pe care nici el nu le mai ştia, alcooluri – vinuri din Europa, dar şi spirtoase americane de toate felurile, din toate locurile pe unde umblase. Pauline a plecat de acasă o săptămînă ca să îl lase să-şi împacheteze manuscrisele şi sticlele. „Cînd mă întorc, să nu te mai văd aici“ – i-a cerut ea. Nici Hemingway nu avea de gînd să mai aibă o confruntare cu Pauline, aşa că şi-a aranjat plecarea în zorii zilei revenirii ei. Cu manu-scrisele a fost uşor – în două zile le-a ordonat, le-a împachetat în cutii de carton şi le-a expediat. Dar cu sticlele din pivniţă era mai greu. Erau atît de multe! Cînd a început să le învelească în hîrtie cerată, una cît una, şi apoi să le pună în lăzi, după mărime şi volum, a înţeles repede că nu va reuşi. I-a venit o idee. S-a dus la barul lui „Sloopy“ Joe. Barul e larg, are mese înalte, intră uşor suta de clienţi. I a chemat pe toţi la el acasă. Au intrat în pivniţă şi Hemingway le-a cerut ajutorul. Nu, nu la împachetat, ci la băut. Au băut, în acea noapte, toată rezerva de băutură a unuia dintre cei mai mari băutori ai lumii. A fost o beţie colectivă de magnitudine! Şi azi, la 70 de ani distanţă, poţi auzi pe insulă poveşti colorate despre cele petrecute în acea noapte în pivniţa domnului Hemingway. A plecat din Key West conform planificării, abia ştiind pe ce lume se află. Cînd a sosit Pauline, a găsit splendida curte cu palmieri, tufe înflorite în culori de curcubeu şi iarbă paradiziacă, desfigurată de urmele mizerabile ale acelui dezmăţ alcoolic.

La Key West, toate încep în ocean şi sfîrşesc în ocean. Dacă te aşezi în mijlocul străzii şi priveşti la stîn-ga, vezi cum strada se îneacă, fără alternativă, în ocean. Dacă priveşti spre dreapta, vezi acelaşi lucru. Atîrnate între infinituri de culoarea ochilor lui Elizabeth Taylor, trotuarele susţin oamenii care merg, parcă, fără rost. Mersul de vacanță. Soare. Briză. Pălării de pai, pantaloni scurți, ochelari de soare. Unde să te duci? De ce te-ai duce? Strada se cheamă Duval, mergi puţin spre est şi dai de „Sloopy Joe’s Bar“. E aproape seară. Pe insulă, culorile paradisului adorm. Intri şi ceri o bere. Jazz-ul e doar o parte a zgomotului impregnat în duşumea, în pereţi, agăţat de tavanul înalt. Un grup gălăgios te cuprinde în dinamica aleatoare proprie aglomeraţiilor în care se bea mai mult în picioare decît la masă. Grupul e dominat de un tip cu aspect neîngrijit, înalt, solid, cu mustaţă, cu ochi adînci, blond murdar în genul lui Marlon Brando şi cu o cicatrice pe frunte. Te invită în pivniţa lui, să îl ajuţi să bea depozitul de vin pe care l-a strîns în ani, căci divorţează şi pleacă din Key West. Nu vrea să lase soţiei nici o picătură. Îl priveşti amuzat. Parcă te-ai duce. Zice că nu stă departe…

Foto: Ed Schipul, flickr