În timpul unui reportaj pe care l-am făcut în judeţul Neamţ, am vizitat o biserică  renumită în zonă, Mînăstirea Petru-Vodă, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. 

Biserica nouă, o construcţie cu influenţe medievale, se află pe o cîmpie deschisă şi luminoasă, străjuită de cîteva chilii. Este construită din grinzi de lemn, cu pictură murală externă şi are streaşina mult prelungită – un arhetip al mînăstirilor din Moldova. 

Deşi nu are tradiţie istorică, fiind întemeiată în 1991, mînăstirea a devenit în scurt timp un loc de pelerinaj, atît pentru oamenii din localităţile învecinate şi din întreaga ţară cît şi pentru cei foarte mulţi veniţi din străinătate. 

Motivul este duhovnicul Iustin Pîrvu, fostul stareţ, „un om sfînt“ după vorbele celor care m-au îndrumat către lăcaş. Stareţul a fost deţinut politic, condamnat iniţial la 12 ani de închisoare comunistă, ca mai apoi pedeapsa să i se mai prelungească cu încă alţi 7 ani. „Vina“ lui era că nu şi-a lepădat credinţa.  

După Revoluţie, părintele a revenit pe pămîntul natal cu marea dorinţă de a face o biserică, închinată martirilor din temniţele comuniste. Ceea ce s-a şi întîmplat, cu ajutorul Primăriei şi al oamenilor, căci toată lumea a participat la construirea bisericii. În timp relativ scurt, la capătul unui drumeag plin de praf, rupt din DN 15B (cum mergi dinspre Poiana Teiului spre Neamţ), într-un loc destul de ascuns de lume, a apărut mînăstirea.   

Mînăstirea Petru-Vodă 

Cînd am ajuns, curtea bisericii era plină de oameni. Nu era vreo sărbătoare anume sau vreun eveniment special. Nu era nici măcar duminică. Erau însă foarte mulţi turişti şi localnici, unii admirînd biserica, alţii zăbovind pe la magazinul de obiecte de cult, alţii aprinzînd lumînări. Pentru Vii şi pentru Morţi. Înăutru se ţinea încă slujba. În dreapta, cîteva femei bătrîne, acoperite în întregime, stăteau chircite, nemişcate, cu fruntea şi palmele lipite de duşumeaua de lemn, într-o atitudine de totală adoraţie. În stînga, cîţiva turişti, retraşi, cu atitudine pioasă, cu mîinile împreunate, cu ochii lăsaţi cu smerenie în jos, asistau cu un aer uşor stingher, uşor pătruns de slujbă. 

„Venim de la Constanţa“ – mi-a mărturisit mai apoi o doamnă, care tot încerca să lupte cu vîntul şi să aprindă o lumînare, în locul amenajat în afara bisericii. „Mă rog cel mai mult pentru sănătate. Şi pentru copiii mei.“ Doamna mi-a povestit că are o fată, studentă, şi un băiat de vîrsta şcolii generale. Copiii ei nu sînt prea bisericoşi, mi-a spus, cu un aer uşor mucalit, dar mai păstrează sărbătorile mari, ca Paştele şi Crăciunul, chiar dacă doar simbolic. Nu merg la biserică, nu ţin post, şi de multe ori chiar o iau peste picior cînd le vorbeşte de cele sfinte – „căci aşa sînt tinerii de azi“. Am întrebat-o atunci, aflîndu-mă în subiect, dacă ea crede că nerespectarea tradiţiilor bisericeşti mai este considerată a fi un păcat atît de mare. A oftat, a stat să se gîndească, ca şi cum nu era ea în măsură să se pronunţe, şi mi-a spus că dacă o iei ca literă de Biblie, da. Dar, vorbind în particular şi apărîndu-i, copiii ei sînt nişte oameni minunaţi, sînt buni şi ascultători, iau note mari la şcoală şi în general nu fac nici o greşeală care ar putea fi condamnată mai apoi. „Mai apoi“ însemnînd, desigur, viaţa de după moarte. 

Vorbele ei îmi păreau cunoscute. Pentru că nu de rare ori poruncile bisericeşti sînt astăzi „niţel“ încălcate, în virtutea modernizării. Azi, la o adică, nu mai e atît de grav ceea ce era de neconceput în trecut.  I-am mulţumit doamnei şi am dat să intru în magazinul de obiecte de cult din curtea bisericii. Am urcat cîteva trepte, dar pînă să intru, privirea mi-a fost pur şi simplu furată (şi arestată pentru minute în şir) de un afiş. O foaie A4 tipărită la o imprimantă.  

Din păcate vechi  apar greşelile noi 

Era un afiş cu interdicţii.  

Citindu-l, mi-am adus aminte de cele „7 păcate noi“ declarate de Vatican. Astfel, ceea ce avea să fie portretul „noilor greşeli“ ale credinciosului creştin a apărut în contextul de acum cîţiva ani, cînd Suveranul Pontif a deplîns moralitatea din ce în ce mai precară a lumii moderne. Publicate în L’Osservatore Romano în data de 9 martie 2008, păcatele noi au devenit cumva up-datarea greşelilor vechi, iar mîndria, zgîrcenia, desfrînarea, pizma, lăcomia, mînia şi lenea au fost îmbrăcate în haine mai la modă. Aşadar azi, „păcate“ sînt considerate a fi distrugerea mediului înconjurător, experimentele ştiinţifice a căror natură morală este discutabilă, manipulări genetice care duc la alterarea ADN-ului, consumul sau traficul de droguri, injustiţia socială care duce la sărăcie, avortul şi pedofilia.  

Şi nu este vorba doar de schimbări de look. Latura individuală a păcatelor vechi a fost de fapt îmbogăţită cu conştientizarea impactului pe care o greşeală făcută l-ar putea avea asupra celor din jur. Păcatul nu mai are efect doar asupra noastră, ca individ, ci se revarsă asupra celorlalţi, greutatea sa fiind mult mai puternică.  

Stabilirea noilor păcate a fost şi o consecinţă a unui studiu care arăta la acea perioadă că peste 60% dintre italieni nu mai mergeau la spovedanie.  

Revenind la afişul de pe magazinul cu obiecte de cult, cel care mi-a fascinat minute în şir ochii şi mintea, acesta era un avertisment deghizat sub formă de anunţ. Deşi tonul era duios, blîndeţea era neînduplecată cînd venea vorba de posesorii de acte biometrice cu „cip“, fie ele buletine sau paşapoarte, păcatul fiind atît de mare încît sus-numiţii nu puteau fi admişi la Sfînta Liturghie sau la spovedanie.  „Fără acte cu cip: Vă aducem la cunoştinţă cu durere şi dragoste următoarele: cei ce deţin acte personale cu cip (biometrice buletin, paşapoart, permis auto, card bancar, carnet sănătate sau orice fel de acte) nu pot fi acceptaţi la Împreună Slujire (indiferent de treapta ierarhică) chiar şi clericii care deţin acte personale cu cip (biometrice). 

Cei ce nu vor să renunţe la aceste acte cu cip nu pot fi pomeniţi la Sfînta Liturghie sau la alte slujbe religioase şi nu pot fi dezlegaţi de păcate, la spovedanie. Acelaşi lucru e valabil şi pentru cei ce utilizează semnătura electronică. Şi cu atît mai mult pentru implanturi cu cipuri sau însemnări cu cod de bare prin raze laser.“ 

Plătind preotului la ieşire 

În magazin era o aglomeraţie de nedescris. Şi nu doar de oameni. 

Printre cărţi bisericeşti şi obiecte de cult, printre foarte bune lucrări teologice se amestecau cărţi despre reabilitarea legionarilor, „tincturi şi poţiuni“ pentru diferite afecţiuni, casete audio şi CD-uri cu cîntece religioase şi colinde din temniţele comuniste, dar şi broşuri cu sfaturi sănătoase de viaţă, despre cum să te laşi, de exemplu, de fumat, sau cum să eviţi greşelile pentru destrămarea unei căsnicii. Magazinul părea aşadar a fi mai mult un bazar. Un boutique de suveniruri. Un mini-market cu „de toate pentru toţi“. Pereţii erau tapetaţi cu rafturi cu sticluţe; pe jos erau lăzi de lemn pline maldăr cu obiecte de cult, pe care tinerii le percepeau şi le achiziţionau într-o vrie turistică ca „obiecte cool“, transformînd însemne religioase în  accesorii vestimentare. 

M-a uimit, pe scurt, toată această învălmăşeală de produse, mai ales că întreaga atmosferă a locului, povestea bătrînului duhovnic, energia pozitivă emanată din toate părţile nu se potriveau cîtuşi de puţin nici cu vehemenţa deghizată în grijă, a afişului de la intrare, nici cu noianul de obiecte, multe fără sens, dinlăuntrul micului magazin. La ieşire, după cîteva minute de stat la coadă (căci bineînţeles mi-am luat şi eu, „de poantă“, tot felul de amintiri kitsch-oase), îmbrîncită şi strivită de grămada de turişti, am dat cu ochii de preotul de la casă.  Dintr-odată, obiectele alese îmi păreau total nepotrivite şi, pusă faţă în faţă cu autoritatea monahală, m-a prins un fior de ruşine. M-am gîndit automat la reacţia preotului cînd va da cu ochii de nimicurile pe care le ţineam în mînă. Mă gîndeam chiar că cel mai bine ar fi fost să renunţ la ele, să le pitulez prin vreun raft apropiat, să le las acolo şi să ies din rîndul turiştilor. Sau, nehotărîndu-mă totuşi să le las şi apropiindu-mă vertiginos de plată, mă gîndeam că poate voi scăpa printr-o conversaţie de complezenţă cu preotul, doar-doar va surîde iertător şi le va trece cu vederea. Mă gîndeam să-mi disculp astfel alegerile, spunînd că de fapt nu sînt serioase, că de fapt nu mă reprezintă.  

Însă atitudinea preotului în sutană era imperturbabilă. Nu se uita la obiectele vîndute, nu te privea în ochi şi nu făcea conversaţie. Încasa doar banii, fără să lase impresia că te-ar judeca în vreun fel. Singurul lucru pe care părea că ţi-l transmite, sec, era că alegerea, la o adică, îţi aparţine.   

Aşa că le-am cumpărat. Le-am plătit, am luat punguţa cu obiecte şi am plecat pînă la urmă cu un sentiment de culpă. Am părăsit biserica, luînd-o înapoi pe DN15, pe un drum plin de praf, înapoi spre oraş, cu un sentiment dezorientat.  

Mi-au rămas pînă azi în minte Mînăstirea şi împrejurimile: stranietatea locului, un amestec nebun între sublim şi ridicol, un soi de punct extrem în care balanţa între bine şi rău este prezentă, unde există pacea, dar şi furia interdicţiilor fără logică, există greşeli inoculate şi greşeli (ne)mărturisite.