Ai 12 ani și te-ai săturat pînă peste cap de copilărie, dar din living te cheamă vocea unuia dintre părinți, care stau la un pahar de vin cu niște prieteni. Te duci, în silă. În living sînt părinții, prietenii, dar și un album foto, cu poza ta pe blăniță, la 1 an. Îți vine să-i omori pe toți și să faci franjuri albumul. Pe vremuri puteai, măcar în imaginație. Acum, însă, poza ta e pe net. Pentru totdeauna.

Cum n-am cine știe ce secrete, o să vă povestesc despre felul cum am încercat să îmi țin copiii în afara net-ului (nu ca utilizatori, ci ca subiecte, ca să zic așa), dar am eșuat în modul cel mai lamentabil. Și de ce nu-mi pare rău.

Ani de zile, mi-am făcut prietenii să se mire cu teoria că fiecare dintre noi avem o vîrstă de Internet, pe lîngă cea de la starea civilă. Eu, unul, m-am născut în 1996, prin forțe proprii, deci am 23 de ani. Știam ce fac cînd mă nășteam, fiindcă la vremea respectivă aveam 30 de ani. Dar azi, copiii se fac simultan pe net și la spital: prima poză cu băiatul cel mic, Efrem, o am chiar din sala de naștere, că am asistat. Imediat după succesul operațiunii, am fost invitat să fac o fotografie cu tăierea cordonului ombilical și cum nu prea-mi venea să bag telefonul printre pense și sînge, o infirmieră mi l-a smuls din mînă și s-a apucat să tragă mai ceva ca Ron Galella sau Fane Jeg.

Poza aia n-am pus-o pe net, chiar dacă e foarte frumoasă și, desigur, o amintire dragă. Infirmiera respectivă e un fotograf de nașteri foarte bun, sînt convins că aptitudinile ei se vor transforma într-o meserie de sine stătătoare și lucrativă. Și, normal, ăla micu’ a ajuns la foarte scurt timp pe net, ceea ce nu era greu: în momentul de față, Ana-Maria Caia, soția mea, îi antologhează, cu sute și mii de like-uri, pe Facebook, panseurile emise cu o frazare care amintește de personajul pedant care apare totdeauna, în diferite versiuni, în filmele fraților Coen. Plus că, fiind ceea ce sîntem, avem prieteni fotografi de top, aparate de fotografiat, știm să scriem. Și, pe deasupra, puștiul e foarte frumos și charismatic în diferite moduri – cred că reușesc să-mi obiectivez pornirile biologice cînd spun asta.

L-am tuns tîrziu, pe la patru ani, și tunsoarea lui a fost un fel de plebiscit, care a scindat fanii care produc sute de like-uri și zeci de comentarii la fiecare apariție a copilului.

Nu știu exact cum o să privească Efrem lucrurile astea peste zece ani, dar s-ar putea să nu fie aceeași dramă ca pentru noi, generația pre-Internet. Oricum, teamă propriu-zis nu mi-e. Nu din motive de abuzatori și altele am tot teoretizat ținerea copiilor offline, ci de dragul lor, în primul rînd, ca să își construiască identitatea virtuală cum vor cînd va veni vremea. Și, poate, în tentativa de a nu deveni niște părinți care-și pisălogesc prietenii cu copiii. Metricele de net arată în orice caz că nu sîntem așa ceva.

Pînă aici, totul e OK, dar să vă povestesc cum tocmai eu, puritanul sau puristul, am comis-o. Dacă am un băiat mai mic, am și o fată mai mare, care are cu zece ani mai mult decît Efrem, adică 14. Acum vreo doi ani, o prietenă, profă de română, mi-a propus să scriu un text despre tipar, Gutenberg și Coresi pe blog, pentru că lucra la un manual de română și s-a gîndit că ar fi amuzant pentru copii să îi introducă în problematica hîrtiei prin intermediul unei pagini virtuale. L-am scris, sub formă de scrisoare virtuală către Anais, fata mai mare, pornind de la diferențele, dar mai ales asemănările dintre smartphone și Biblia lui Gutenberg. Știați, de pildă, că, la sfîrșitul Evului Mediu, cărțile erau legate de pupitru cum sînt azi mobilele prinse cu cablul, de panou, ca să nu le fure nimeni?

Textul s-a dus pe Comanescu.ro, manualul s-a tipărit, la ART, am primit și eu un exemplar și mi-a plăcut. Partea bună – și în același timp proastă – e că și elevii au fost de aceeași părere. De ce proastă? Fiindcă acum cîteva luni, uitîndu-mă prin statisticile blog-ului, am descoperit că motorul de căutare îmi aduce un număr considerabil de vizitatori pe „Tetraevanghel înghesuit într-un post de blog“. Dar nu numai: al naibii Google – răspunde și la întrebarea nr. 4 din manualul de hîrtie: „În ce formă este scris articolul? Cine ar putea fi Anais?“ Toate trebile astea apar pe site-uri ca Brainly sau Scribd, pe unde umblă tovarășii lui Anais.

Atunci cînd i-am zis ce s-a întîmplat, Anais și-a dat ochii peste cap și a început să rîdă stînjenită. Nu cred că i-a păsat prea tare, mai ales că a fost mar-ketată de bunici cu intenție, prin niște gazete de provincie, și ca strănepoată a lui Ion Creangă, ceea ce și este. Stau și mă gîndesc cum ne văd copiii, dacă îi tot înfășăm în oboselile astea de 200-500 de ani, de la Creangă la Gutenberg.

Pentru mine, oricum, a fost o demonstrație suficientă că și unul ca mine, care a ținut destule training-uri de comunicare și face branding personal online pentru oameni de afaceri, se poate dovedi la fel de netot ca părintele cel mai inocent. Bine măcar c-am comis-o într-un mod greu de imaginat în privința unui client.

În rest, în momentul de față e clar că pe Net nu există secrete, exact cum nu există „delete“ – căutați o pagină ștearsă pe Archive.org, ca să vă convingeți. Vestea bună e că peste 20 de ani, cînd toate lucrurile astea vor conta pentru copii, congenerii lor vor fi atît de expuși, încît toată lumea va ști deja tot despre oricine. Pînă la urmă, ne-am putea simți ușurați, nu? 

Iulian Comanescu vinde conținut brand-urilor prin BrandedCont.net.