Este neîndoios că noi, ca societate, ne aflăm astăzi la granița unor vremuri care vor aduce transformări esențiale în viețile noastre, ce vor impune regîndirea și adaptarea tuturor sistemelor care ne guvernează. Mutațiile majore ce vor veni rînd pe rînd, îndeosebi din sfera noilor tehnologii, ne vor schimba viețile, punîndu-ne la grea încercare înțelepciunea de a face ca noile reguli născute pentru stăpînirea acestora să rămînă în armonie cu aspirațiile profund umane. În acest context, una dintre primele mutații importante care se dovedesc necesare la nivelul societății românești – și nu numai – o reprezintă reformarea sistemului de învățămînt și, în general, a întregului procesului instructiv–educativ din școli;  din păcate - sau poate, din fericire - s-a observat că reformarea nu înseamnă numai realizarea unei soluții tehnologice fiabile de comunicare între profesori și elevi (platformele on-line) - la care să se poată apela în situații de criză, precum cea de pandemie, dar, cu certitudine, în totalitate într-un viitor nu prea îndepărtat - ci una mult mai profundă, de restructurare a întregului proces, a conținutului curricular, a numărului de ore alocat, a metodelor de predare etc., o reformare la a cărei construcție se lucrează în prezent. Una dintre măsurile de bază ale noii viziuni reformatoare avută în vedere, despre care se vorbește cu insistență, ar reprezenta-o reducerea numărului de ore alocate disciplinelor muzică, desen și/sau limba latină și altor materii cu dimensiune umanistă, în toate ciclurile de învățămînt.

Mă fac apărătorul ideii nu numai de păstrare a disciplinei Educație muzicală și, în general, a disciplinelor care se ocupă de educația artistică, ci susțin chiar necesitatea creșterii numărului de ore dedicate și a repoziționării disciplinei pe un loc prioritar în procesul de educație și instruire școlară, adecvat rolului determinant pe care disciplina îl are în stimularea capacităților creative ale elevilor. Consider ideea de reducere ca fiind o măsură pripită, neinspirată și contraproductivă care atentează la formarea spirituală a elevului, născută sub presiunea reducerii cu orice preț a numărului de ore petrecute de elev la clasă, dar care va genera, pe termen lung, repercusiuni dramatice în conturarea personalității adultului de mai tîrziu.

Vorbesc din perspectiva unui absolvent al Facultății de Automatică și Calculatoare din București a cărui subzistență, a sa și a familiei sale, a fost asigurată de-a lungul vieții numai din practicarea profesiei de inginer, ca IT-ist și informatician. În aceeași măsură, mărturisesc că bucuria muzicii am cunoscut-o încă din primii ani de școală, datorită unei pleiade de profesori care aveau harul de a anima sufletele elevilor prin fascinația muzicii. Atunci s-a născut o pasiune care m-a însoțit în decursul anilor de studiu și dincolo de ei, care mă purta într-un univers unde mă reîncărcam emoțional, îmi construiam visurile și alimentam aspirațiile. Pe măsura trecerii timpului, simțeam tot mai insistent dorința de a-mi îmbogăți acest univers, determinîndu-mă să urmez, mulți ani după terminarea studiilor politehnice, și cursurile Universității Naționale de Muzică din București.

Maturitatea și experiența trăită în peste patru decenii în viața muzicală, mai întîi ca violonist și, mai apoi, timp de aproape un sfert de veac, ca dirijor al Orchestrei Inginerilor „Petru Ghenghea”, m-au făcut să realizez adevărata importanță a pregătirii muzicale dobîndite în ciclurile de învățămînt școlare. Orchestra Inginerilor este un ansamblu simfonic cu o activitate artistică continuă de 65 de ani, alcătuit numai din muzicieni amatori. Ea a reprezentat dintotdeauna, și continuă să reprezinte și astăzi, o comunitate a muzicienilor amatori care apațin mai multor categorii profesionale, în principal ingineri, dar și fizicieni, profesori, economiști, arhitecți, avocați, oameni pe deplin realizați în meseriile lor - doctori în științe, cadre universitare, conducători de firme, persoane cu responsabilități în instituții centrale - care se supun travaliului repetițiilor la orchestră, cu o sîrguință și o disciplină „școlărească”, întreținute de o aceeași motivație pentru toți, dragostea de muzică. Din mărturiile lor vei afla că această bucurie a fiecăruia dintre ei, pe care le-o oferă muzica, s-a născut pe băncile școlii, păstrîndu-se la fel de proaspătă în decursul anilor. Plăcerea de face muzică este trăită și dincolo de lumea orchestrei, prin muzica de cameră pe care o practică mai toți membrii orchestrei între ei, colegii de ansamblu, sau cu alți instrumentiști, în variate formule de coarde și suflători, cu o constanță și un consum de timp alocat pregătirii demne de toată prețuirea.

Prin turneele orchestrei susținute în vestul continentului aveam să înțelegem importanța pe care o acordă străinii studiului muzicii în școli: între anii 1995-2011 am participat, împreună cu ansamblul inginerilor-muzicieni, la realizarea mai multor joined-concerts în colaborare cu alte ansambluri simfonice din Germania și din Marea Britanie, concerte realizate la inițiativa și invitația acestora. Gazdele erau ansambluri de breaslă, precum Orchestra Universității Tehnice din Darmstadt sau ale comunității locale, All Saints of Music din Lewes, cu notorietate în arie prin activitatea permanentă pe care o desfășurau și care își propuneau, stagional, abordarea unor lucrări simfonice de mare anvergură și amplitudine muzicală, pe care nu le puteau realiza prin forțe proprii, propunîndu-ne astfel colaborarea. Elementul de interes al experienței trăite îl reprezintă faptul că toți instrumentiștii acestor orchestre (care excelau tehnic și numeric, prin muzicieni la instrumente de suflat) erau oameni cu meserii non-muzicale ce învățaseră tehnica instrumentală în anii gimnaziali și de liceu, unde studiul instrumentului era materie obligatorie, care continuaseră să se perfecționeze și după terminarea studiilor, cu o tenacitate alimentată de pasiunea dobîndită în acei ani de școală. Motivul comun, atît al germanilor, cît și al englezilor, pentru care doreau să ne alăturăm lor era dorința de a suplimenta numărul deficitar de instrumentiști de coarde la care, noi, românii, stăteam mult mai bine (și numeric, și calitativ!). Dincolo de plăcerea pe care am trăit-o prin realizarea unor lucrări muzicale de un asemenea calibru, am fost fascinați de interesul special ce îi anima pe acești muzicieni amatori de a interpreta lucrări muzicale pe care nu le cunoșteau (ne cereau, cu fiecare ocazie, să aducem cu noi cît mai multe partituri din muzica românească) și de fervoarea cu care ne solicitau să facem împreună cu ei muzică de cameră, ca „ore suplimentare”. Trăiau și transmiteau totodată acea bucurie pe care numai muzica o poate da!

Aceste experiențe ne duc cu gîndul la faptul că educația muzicală școlară nu înseamnă numai orele de teorie și istorie muzicală, iar elevul nu trebuie să dobîndească doar cunoștințe. Sînt gînduri și schimburi de idei pe care le împărtășesc și cu colegii mei de orchestră, profesori la licee de cultură generală sau școli vocaționale. Orele de muzică sînt singurele din întreg procesul de instruire școlară în care elevul ia cunoștință de capodoperele artei universale, de ce înseamnă o capodoperă, de interdisciplinaritatea artelor, elemente care, repetate și îmbogățite de la an la an, devin repere axiologice ale propriei educații. Educația muzicală capătă rol determinant în conturarea personalității elevului și, la nivelul instruirii de masă, reprezintă un ultim bastion în fața asaltului distrugător al fenomenului manelizării, al apetitului pentru cultura kitsch, care deformează tot mai puternic gusturile generației tinere. Din păcate, noi, la Orchestra Inginerilor, trăim drama de a vedea cum generația actuală înaintează în vîrstă, fără să apară tineri muzicieni amatori care să îi ia locul, schimbul natural de generații reprezentînd principiul vital al existenței ansamblului. În generația tînără sînt tot mai puțini doritori de a studia muzică din plăcere, de a se apropia de muzica cultă. Dincolo de aspectul cognitiv al instruirii, educația muzicală în școli are și o valență etică specială pe care elevul o dobîndește din postura de component al unei formații muzicale, ca formă a mîndriei personale că aparține unei echipe reprezentative a școlii; trimiterea mea directă este la practica de corist. Mișcarea corală a reprezentat o dominantă a vieții școlare, parte a unei valoroase tradiții naționale, preocupări care, din nefericire, azi au dispărut aproape cu desăvîrșire. Corurile școlare dau personalitate instituțiilor școlare, așa cum, în alte vremuri, ele reprezentau adevărate embleme ale acestora. Elevul trebuie stimulat să „facă” muzică. Reducerea numărului de ore de muzică și de desen, materii trimise deja, de mai multă vreme, la periferia disciplinelor, înseamnă, în fapt, anularea lor în totalitate.

Educația muzicală trebuie să trezească plăcerea receptării muzicii într-o manieră conștientă, nu doar senzorială, să creeze repere valorice și dorința de a face din muzică un hobby care va deveni, cu siguranță, una dintre formele de supraviețuire spirituală într-un viitor nu prea îndepărtat.

Andrei Iliescu este dirijorul Orchestrei Inginerilor „Petru Ghenghea“.