Întrebarea „Cu ce te ocupi?“ mi-a creat, de cele mai multe ori, o stare de disconfort. Directă, mă arunca de fiecare dată, nemiloasă, în hăul dezamăgirilor și-al întrebărilor fără răspuns. Mă auzeam povestind despre proceduri, despre rapoarte și cifre, despre tot felul de analize cu denumiri pretențioase și mă simțeam ca o impostoare. Departe de mine înflăcărarea omului pasionat de munca lui, departe de mine interesul pentru ascensiune în ierarhia organizațională, departe de mine mulțumirea omului potrivit la locul potrivit. Și, totuși, m-am străduit timp de cîțiva ani buni: conștiincioasă, promptă, comunicativă, la zi cu noutățile… Doar că nu prea eram prezentă la serviciu cu sufletul și, de la un anumit moment încolo, nici măcar cu mintea. Primele fisuri în raționamentul meu de om practic (să ai un serviciu bun, să-ți asiguri existența, să ai stabilitate financiară) au apărut odată cu primul copil. Am început să mă simt captivă pe durata orelor petrecute la birou, în fața calculatorului. Închideam ochii și cîrpeam fisurile cum puteam eu mai bine, spunîndu-mi că sigur sînt pe drumul cel mai bun pentru mine. Dar cînd și-a făcut apariția și cel de-al doilea copil, cîrpelile mele s-au dovedit a fi inutile, iar raționamentul construit în timp, cărămidă cu cărămidă, s-a năruit într-o clipă. În perioada aceea am înțeles că nu pot încerca, la nesfîrșit, să avansez într-o direcție care nu mă reprezintă.

Trecerea de la angajatul conștiincios la părintele conștiincios s-a produs în mod natural și fără nici un regret din partea nimănui. Era și timpul! A urmat o perioadă de căutări și de întrebări. Destul de lungă. Ideea de a scrie era pitită bine prin cotloanele minții mele încă de prin clasa a opta, însă nu depășise niciodată bariera unor pagini de jurnal sau a colaborării cu revista liceului.

La poveștile pentru copii nu am ajuns imediat și nici măcar nu am nimerit drumul de una singură. Copiii mei m-au dus pînă acolo, prin provocările pe care le presupun interacțiunile cu ei, dar mai ales interacțiunile dintre ei. Astfel, m-am pomenit inventînd tot felul de povești, menite (inițial) să stingă diverse conflicte sau să atenueze supărări și nedumeriri copilărești. Din fericire, am avut norocul unui auditoriu receptiv și destul de critic în privința bazaconiilor pe care le debitam. Idei de genul „în camera mea a crescut un copac peste noapte“, sau „am întîlnit-o în tren pe regina furnicilor, mergea pînă la mare…“ n-au scăpat de „de ce“ uri și observații pertinente. Apoi, într-o zi oarecare, întîmplarea a făcut să descopăr că există un atelier de scris povești. Ce bucurie! Mai ales că ideea de a scrie ieșise din cotlonul ei atunci cînd copiii îmi ceruseră să le repet povestea cu un urs și un iepure pe care o inventasem pe drumul plictisitor de la grădiniță spre casă. A fost de-a dreptul amuzant, căci, pe cît de spontan scosesem povestea din jobenul imaginației, pe atît de repede o și uitasem. Aproape în totalitate. Atelierul respectiv s-a dovedit a fi exact imboldul de care aveam nevoie pentru a căpăta încredere și pentru a-mi dori cu adevărat să scriu. Să scriu bine. Căci nu este suficient să ai idei haioase, contează enorm modul în care scrii despre ele.

Am învățat rapid că un personaj interesant n-o să facă niciodată lucrurile singur. Că, pentru a fi credibil in ochii micilor cititori, are nevoie (asemeni nouă) să mănînce și să se hidrateze, să caute și să descopere, să experimenteze tot felul de emoții. În plus, are chiar dreptul de a fi simpatic sau nesuferit. Am învățat că nu este de-ajuns să-ți alergi personajul și să-l pui să facă un milion de lucruri, dacă nu te oprești să-i conturezi personalitatea. Copiii poate nu se identifică mereu cu personajele buclate și cu ochi albaștri, dar sigur se vor identifica, măcar un pic, cu un personaj căruia nu-i place conopida sau cu unul care detestă să-i spui mereu ce are și ce nu are voie să facă. Încercînd să scriu povești, am aflat o mulțime de lucruri despre mine. Am constatat, de pildă, că mă simt foarte atrasă de poveștile scrise pe două paliere: cu mesaje pentru copii – clare, la vedere și ușor de interceptat – și mesaje pentru părinți, exprimate mai subtil. Și că tare mi-aș dori să pot scrie și eu așa. Iar asta cere muncă, perseverență, răbdare și organizare. La fel ca în job-ul de birou din prima parte a istorisirii mele, doar că de data asta în direcția care îmi place cu adevărat.

Auzind de noile mele preocupări, oamenii din jur au avut două tipuri de reacții:

– Uau, ce tare! M-ai făcut curios, să-mi dai și mie să citesc!

Sau:

– Mda… și în afară de asta, ce-ai mai făcut (cu adevărat) interesant în ultima vreme?

În ciuda celei de-a doua reacții (recunosc, neașteptată pentru mine), am reușit să depășesc sentimentul de descurajare. Iar motivul este unul foarte simplu: îmi place cine sînt și cum sînt atunci cînd scriu o poveste. Îmi place să fiu personajul principal, deși în viața pămînteană am tendința să rămîn, mai degrabă, ascunsă în spatele cortinei. Îmi place să fiu personajul negativ care, adesea, dă savoare poveștii (căci, nu-i așa, sîntem cu toții atrași și de partea întunecată a lucrurilor). Îmi place să fiu povestitorul, să ajut povestea să prindă contur și să-și urmeze calea. De fapt, cel mai mult îmi place că mi-am găsit și eu, în sfîrșit, locul. Și, indiferent dacă acest lucru se va materializa sau nu în vreun fel, mă străduiesc să scriu povești un pic mai bine în fiecare zi. 

Adriana Ștefan este economistă.

Foto: flickr