Cum funcționează mecanismul dorin­ței?

În primul rînd trebuie să facem distincția între dorință și nevoie. Nevoile sînt impulsuri care izvorăsc din interiorul nostru, de obicei dintr-o lipsă. Maslow, faimosul psiholog american, care a propus teoria Piramidei trebuințelor umane, spune că cele mai multe și frecvente trebuințe sînt acelea care izvorăsc dintr-o nevoie, o lipsă acută din interior, ca de exemplu nevoile fiziologice, de siguranță, de apartenență, de a fi iubit și acceptat, dar și o serie de trebuințe pe care le numește „superioare“ și care se învață. În sensul în care nu ai o lipsă acută în tine, care să-ți spună, de exemplu, că ai nevoie să vezi un tablou frumos, dar pe măsură ce ai parte de această experiență, ea va funcționa mai departe ca un declanșator pentru o altă trebuință din aceeași categorie. Mai mult, Maslow spune că trebuințele de la bază se sting prin împlinire. Ți-e foame, mănînci, te saturi. Însă trebuințele superioare se autoalimentează. Cu cît experimentezi frumosul, autoactualizarea sinelui, cu atît realizezi că ai nevoie de asta ca să te simți împlinit. Și așa ajungem la dorință. Dorința este tot un concept din categoria acestor fenomene motivaționale, numai că ea nu corespunde neapărat unei nevoi interioare, ci mai degrabă unei așteptări sau proiecții pe care ne-o facem cu privire la ceea ce credem noi că s-ar întîmpla dacă obținem acel lucru. În esență, cred că am putea spune că dorința servește ca un mijloc de a reduce distanța dintre eul meu ideal și eul real. Ceea ce simt că sînt și că experimentez în momentul de față și ceea ce funcționează ca un model. Cu cît distanța se micșorează, cu atît mă simt mai împlinit.

Sînt unii care, după ce își ating visul, își dau seama că nu l-au dorit de fapt.

Depinde foarte mult de conținutul do­rinței și de felul cum te raportezi la ea. Cu siguranță există o categorie mare de dorințe care își mențin forța mo­ti­va­țională interioară tocmai prin faptul că sînt neîmplinite și că goana după ele e mai palpitantă decît împlinirea în sine a dorinței. Alte dorințe sînt legate de semnificația pe care o acordăm acțiunilor și vieții noastre. Îmi doresc, de exemplu, să știu că am dat ceva valoros familiei mele, comunității în care trăiesc sau omenirii în general.

Există așadar categorii de dorințe?

Cu siguranță. Există dorințe realiste, care pot fi împlinite, și dorințe nerealiste. Aspirații și himere. Există dorințe care ne sînt activate de anumite experiențe: nu știam că îmi doresc cu adevărat asta pînă nu m-am confruntat cu o situație care a declanșat în mine dorința. Imaginea respectivă, care mi-a fost activată prin intermediul unei cărți, al unui film sau al unei observații personale, devine un fel de etalon. Încep să îmi compar experiențele mele cu imaginea aceea deseori subiectivă, alunecoasă, care nu e foarte ușor de cuantificat sau concretizat în viață.

Așa se nasc frustrările?

Unele dintre frustrări se nasc din iluzia că ceilalți par să obțină mai ușor sau mai mult din ceea ce ne dorim. Altele au de-a face cu dorințele nerealiste sau inaccesibile.

Aceste dorințe sînt atît de puternice pentru noi pentru că se conectează la un anumit nivel cu temerile noastre fundamentale. De exemplu, mă tem că nu sînt un bun profesionist, că am muncit degeaba și nu am reușit să ajung la un nivel de competență. La un moment dat văd însă imaginea unui om pe care îl admir și care scoate din geantă un laptop și începe să lucreze. În mintea mea, laptop-ul se suprapune peste imaginea succesului: un profesionist lucrează pe un laptop, așa că, dacă aș avea un laptop, aș fi mai bun, aș putea să fiu, în sfîrșit, profesionistul.

Dar te ajută sau nu să obții acel instrument al concretizării dorinței?

Nu la modul obiectiv, dar mă ajută, pentru o perioadă, să nu mai simt îndoiala aceea profundă, pentru că am externalizat-o. Nu eu sînt de vină, ci faptul că nu am ceea ce-mi doresc. Așa că visez la acest laptop, fac eforturi să-l cumpăr. După ce îl am, îl deschid și observ că ideile mele sînt exact cele pe care le-am avut și înainte. Și intru în disonanță, o stare extrem de greu de tolerat. Disonanța cognitivă se referă la faptul că există o ciocnire între două idei care au la fel de mare valoare de adevăr și impact pentru mine. Efortul pe care l-am depus ca să obțin ceva și beneficiul pe care mi-l aduce acea achiziție. Am muncit pentru laptop și descopăr că nu-mi folosește. Iar această disonanță devine atît de insuportabilă încît oamenii dezvoltă diferite strategii ca să-i facă față. Pot ajunge să confer laptop-ului o mai mare importanță și să mă mint pe mine că totuși a meritat efortul. Sau pot să mă izbesc puternic de disconfortul disonanței mele și să o accept ca atare, să spun că am fost un idiot, am muncit ani de zile pentru ceva ce nu a meritat, sau să mă cobor și să spun de ce am muncit atîta pentru acest lucru. Confruntarea asta este însă extrem de complicată.

Cu alte cuvinte, fii atent la ce îți do­rești?

Da, fii atent la felul în care te autoa­măgești cu privire la dorințele tale. Formulăm niște dorințe în termeni care sună bine. Vedem partea luminoasă a împlinirii. Ignorăm, însă, voluntar sau sub­conștient, dimensiunile care vin la pachet cu această împlinire. Îmi doresc un copil – dar știu ce presupune existența sa? Îmi pot asuma toată dedicarea, efortul, dar și dezamăgirile? Dorințele noastre tind să fie unidimensionale, focalizate exclusiv pe beneficiile pe care le-am obține.

Cum faci față dezamăgirilor?

Dezamăgirile sînt mai ușor de tolerat atunci cînd avem mai multe domenii de interes. Cînd nu sînt omul unei singure dorințe.

Dacă însă dezamăgirea mă lovește din plin, cred că e important să fiu onest(ă) cu mine și să-mi permit să fiu vulnerabil(ă), să-mi asum dezamăgirea. Apoi mă voi întreba de ce mi-am dorit acel lucru. Pentru că răspunsul, căutat cu onestitate, îmi dezvăluie lucruri despre mine care conduc la înțelegerea locului de unde se alimentează dorința. Nici unul dintre noi nu trăim, de fapt, din rezultatul dorințelor noastre împlinite. Nu asta ne face ceea ce sîntem. Trăim și ne dezvoltăm din nevoile fundamentale, din crezul nostru, din credințele noastre de bază. Și în al treilea rînd, relațiile semnificative sînt cele care ne susțin: oamenii cu care ne conectăm, rețeaua de sprijin, cei care nu mă forțează să ignor dezamăgirea, ci îmi validează emoția, știu să încurajeze, să plîngă lîngă mine, dar și să tacă. Cu cît rețeaua de sprijin e mai puternică, cu atît sînt mai mici șansele să mă pierd în dezamăgire. Și cu cît am mai multe zone de interes, cu atît mai ușoară va fi și revenirea. Pentru că sînt și alte dimensiuni ale existenței mele unde pot investi. Există zone care să mă mobilizeze, nu să mă facă să evit dezamăgirea, ci să-mi ofere resursele pentru a o asimila.

Ce ne facem cu greutatea dorințelor altora, proiectate asupra noastră?

Cînd sîntem copii, sîntem prea puțin capabili să le gestionăm. Copiii preiau multe din proiecțiile părinților. Responsabilitatea cade în curtea părinților, iar aceștia trebuie să conștientizeze foarte bine fenomenele de proiecție. Ca adulți ne putem întoarce să analizăm dorințele noastre de viață și să ne întrebăm în ce măsură le-am preluat sau le-am născut noi și vrem să le păstrăm.

Credeți că românii sînt o nație de oameni dezamăgiți?

Dacă vorbim despre părinții noștri care și-au trăit viața adultă în perioada comunismului, cu siguranță există, pe de o parte, cadrul general al lipsei. Or, psihologia lipsei continue se aliniază cu lipsa aspirațiilor în încercarea de a te limita la supraviețuire. E modul de a te pune la adăpost de dezamăgire. Oamenii care doar supraviețuiesc nu au dorințe, oamenii care trăiesc și experimentează – aceia au dorințe. Pe de altă parte, vorbim despre teama de a-ți permite să te bucuri. E mai greu de tolerat să speri la o bucurie, iar bucuria să-ți fie luată, decît să nu-ți permiți de la început să speri. Te poți amăgi și să-ți spui că, de fapt, tu nu ți ai dorit acel lucru. E confortabil și deseori alegem varianta confortabilă în detrimentul celei care ne ar permite să creștem, să ne dezvoltăm.

Deciziile de final de an?

Pe de o parte, vorbim despre un curent, o modă preluată din străinătate, iar pe de alta, despre o soluție exterioară pentru o problemă interioară. Cînd am niște domenii de viață în care mă simt neîmplinit, nu am resursele interioare ca să fac față, să mă dezvolt, să rezist – îmi propun, la finele anului, să iau anumite decizii. Bineînțeles, cele mai frecvente sînt legate de greutatea corporală, sport, sănătate, apoi vin cele legate de profesie. Practic, se leagă de acele zone din identitatea mea ideală care nu se potrivesc cu eul meu real. Și pentru o perioadă funcționează ca mecanisme de procrastinare: de la 1 ianuarie voi face acel lucru, dar pînă atunci mă complac în comportamentul obișnuit, cel care îmi dă confort. Practic, rolul deciziilor e să mă facă să mă simt bine cu mine, pentru o perioadă.

Planul funcționează de cele mai multe ori ca mecanism de evitare: nu mă confrunt cu acele emoții de frustrare și mă liniștesc cu gîndul că am făcut ceva: un plan. Uneori acesta rămîne însă doar la stadiul de plan.

Bineînțeles, orice exercițiu de igienă mentală de Anul Nou este binevenit. Dar e bine să intrăm în noul an cu mintea deschisă pentru lucrurile bune și realiste, motivațiile să fie pozitive: vreau să slăbesc pentru că mă voi simți bine, nu negative, care izvorăsc din teamă: mi-e teamă că mă voi îngrășa atît de tare că nu mă va mai plăcea nimeni. Cele pozitive sînt întotdeauna mai ușor de atins.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: flickr