„La un moment dat, trebuie să abandonăm speranța unui trecut mai bun.” Irvin D. YALOM

Savanții sînt niște triști! Vorbele acestea, rostite în urmă cu cîțiva ani de un student ieșean, mi-au rămas în minte. Studiindu-le atent viața intimă, atît cît ne permit sursele, putem ușor să fim de acord cu tînărul medicinist. În paginile jurnalelor, în corespondență, în relatările contemporanilor ori printre rînduri, putem deduce că mulți savanți erau ghemuri de nefericire, de frustrare sau invidie. Deopotrivă plini de idei și năzuințe mărețe. Aducerea umanității și a vulnerabilității în scenă nu se bucură de consens în rîndul istoricilor – pentru care doar documentul grăiește. Cei despre care citim în cărțile ce au ca tematică istoria științei românești au fost personaje mult mai sofisticate decît ni le descriu sec complilatorii. Ce mesaje transmite cunoașterea vieții intime a celor ce patronează spiritual instituțiile de învățămînt superior, cu privire la cîmpul științei în care au activat? Universul moral, incoerența caracterială, lucrurile, locurile, circumstanțele și oamenii de care au fost înconjurați pot oare să fie puncte de plecare ale abordării biografice? Portretul uman poate discredita imaginea științifică? Privirea dinspre viața personală le destabilizează biografiile existente? Ne mulțumim doar cu enumerarea unor aspecte tehnice, plate, despre „ce” au realizat „marile genii”, „eroii științei poporului nostru”?

Magna petis, János!

A ajuns nebunul ăsta să dea numele uneia dintre cele mai importante universități din România? Ce-ar spune cei din vremea lui, dacă ar ști că prin decretul 347101/1945 noua universitate maghiară din Ardeal ajungea să se numească Universitatea „Bolyai” din Cluj (a kolozsvári „Bolyai” Tudományegyetem), în semn de prețuire a memoriei celor doi matematicieni maghiari – Farkas și János – tată și fiu? Sigur ar răspunde: doi nebuni. O nebunie a fost însă șirul de evenimente care au premers înființarea Universității „Babeș-Bolyai”, în urmă cu șase decenii. Presiuni politice, coruri și hore ale Unirii în Universitatea „Babeș”, conferințe ale tineretului comunist și raportul tov. Ion Iliescu, două sinucideri, imnul „Zdrobite cătușe în urmă rămîn” cîntat la un simpozion, ruperea steagului Partidului, arestări, exmatriculări și numirea lui Constantin Daicoviciu în funcția rector al noii structuri universitare și a fostului rector al Universității „Bolyai”, Lajos Takács, drept consilier al ministrului Învățămîntului și Culturii. Schimb de dame. Schimb de rame.

János, a venit pe lume ca fiu al lui Farkas Bolyai, un bărbat exaltat, viguros, cu un erotism accentuat și o admirabilă sălbăticie, lipsit de tact și instabil încă din adolescență, atît în ce privește viața, cît și preocupările, și al Zsuzsannei, fiică de chirurg, cu tulburări psihice serioase. În timp ce era frămîntat de problema liniilor paralele, îi strecura fiului idei matematice și îl învăța să gîndească filosofic, traducea din Schiller și Pope, încerca să fie profesor la Tîrgu Mureș, să scrie piese de teatru, să studieze silvicultura sau să construiască sobe economice. În unele a eșuat. Și a adunat frustrare după frustrare. Peste toate s-a adăugat și moartea unei fetițe și ulterior a soției sale. S-a recăsătorit cu o femeie care îl numea „fiara”. János a fost expus încă din copilărie unui mediu social instabil. Orice drum alegea era în contradicție cu cel proiectat și impus de către tatăl său.

Faptul că problema paralelelor era în mințile multor matematicieni, lui János parcă i-a sporit mișcarea gîndului. Văzîndu-și fiul preocupat și, mai ales, observîndu-i progresele, tatăl îi scrie, în primăvara anului 1820: „Lasă în pace paralelele, ferește-te de ele ca de orice tovărășie desfrînată (.). Niciodată nu va fi elucidată și niciodată nu va avea bietul neam omenesc ceva perfect, clar, nici Geometria; aceasta este o mare și eternă rană în sufletul meu; (.) eu îmi propusesem să mă sacrific pe altarul adevărului și aș fi fost gata să devin martir, numai să pot dărui omenirii o Geometrie purificată de această impuritate; am efectuat o muncă istovitoare; am lucrat mult mai bine decît s-a făcut pînă atunci, totuși n-am atins satisfacția deplină; (.) cînd m-am convins că, de pe pămînt, nu se poate da de capătul acestei bezne am revenit neconsolat, compătimindu-mă pe mine însumi și biata specie umană. (.) Dac-aș fi rezolvat problema paralelelor, chiar fără să se fi știut de nimeni că eu sînt acela, aș fi fost un înger”.

Farkas Bolyai devenise prea uscat interior pentru a recunoaște potențialul fiului și a fi dispus să-l încurajeze. Simțea superioritatea obiectivă a lui János. Acesta nu de o majoretă avea nevoie ca să-l susțină. Nici de cineva care să-i spună mereu „nu”. Instabilitatea, fricțiunile și conflictele cu tatăl au dus la adîncirea în cercetare, chiar dacă i-au minat interiorul. Timpul a transformat relația tată-fiu într-una de competiție.

O scrisoare cam ciudată trimisă prietenului său din tinerețe, Gauss, „colosul din Göttingen”, căruia aproape îi impunea luarea sub tutelă a fiului său, de la care nu a primit niciun răspuns, l-a determinat să-l trimită pe János la Academia tehnică militară din Viena, decizie pe care fiul a considerat-o toată viața ca fiind greșită. Simțea că tatăl său are acces permanent la viața sa intimă și la rezultatele gîndirii sale și că își împărtășea peste măsură emoțiile și reflecțiile sale. Farkas Bolyai se considera însă expert în viața și strădania științifică a lui János.

Farkas își privea hîrtiile și recunoștea în interiorul său că ideile lui János sînt expuse clar și elegant, față de ale sale care se pierdeau în demonstrații lipsite de concizie și nesigure. Era iritat și pentru că János nu se apropia de demi-fratele său, Gergely, ivit după căsătoria sa cu femeia, care-l lăsase a doua oară văduv. Farkas Bolyai a mers pînă la a nu-i acorda primului său fiu o parte din avere, care i-ar fi garantat în fața forurilor militare, sub care Janos se afla, chiar dacă era pensionar, asigurarea materială a unei căsătorii cu Rozália Orbán. János se duelase cu mulți ofițeri în Timișoara, în vremea cînd era militar activ. Dar, ascuțirea conflictului cu tatăl său l-a dus în starea în care el a fost cel care a provocat duelul.

Dezbinarea dintre ei s-a accentuat și a atins un maximum în anul 1838, cînd s-au înscris ambii la un concurs științific, pe marginea căruia au polemizat aprins, dar au și rămas fără vreo distincție. Înainte de a muri Farcaș Bolyai ia o decizie care îl îndepărtează și mai mult de János: își donează biblioteca, pe care și-o dorea fiul său, colegiului în care fusese profesor.

Cu toate tensiunile dintre ei, János scrie că tatăl său, cu „uimitorul său intelect”, este „fără pereche în încercările sale, prin expunerea strălucită și riguroasă a matematicii”, pe care a început-o „fără a avea cunoștințe, prin propriile-i puteri”. Dar „este mare păcat că a risipit atîta timp și bani pentru lucruri și aparate mecanice fără rost, nefolositoare”. Toate eforturile sale nu au fost altceva, crede fiul său, decît dorința puternică de „a sclipi, a străluci”.

Neavînd bani, János își prepara propria cerneală, combinînd diverse plante, și scria cu o pană de gîscă. Se bucura dacă îi erau citite lucrările. Ba chiar să fie acceptate în dar. Publicarea lor!? Nu-și găsea editorul. Considera că indiferența cu care au fost întîmpinate scrierile sale a fost urmarea invidiei și a refuzului de a-l vedea ca pe „eroul fericit al problemei”, după cum scria chiar el, care s-a abătut „de la drumul bătătorit pe care se perindă toți boii” și, „dacă nu în prezent, se poate spera mereu ca în viitor își va găsi omul care să-i recunoască valoarea”. Cuprins de suferință, mîhnit și trăind în lipsuri, un vis măreț îl măcina: dorința de a crea știința științelor – Allheillehre – doctrina fericirii generale, pe structură matematică, menită să aducă fericire întregii planete.

Creatorul geometriei absolute și-a încheiat viața puțin după moartea tatălui său în zbucium și amar. Cei din Tîrgu Mureș l-au considerat mereu un personaj bizar, „cuprins de un cinism specific”. Se spune că în documentele bisericii reformate a notat cineva în dreptul numelui său următoarele cuvinte: „Viața i s-a scurs fără niciun folos”. Trei oameni l-au însoțit la groapă. Au aruncat pămînt și au plecat. Peste ani, unii au scormonit țărîna să-i afle rămășițele. De departe venise zvonul că oasele acelea erau ale unui geniu.

Căutam încredere

Soții Babeș au avut nouă copii. Vincenţiu Babeş era un tată cu o anumită răceală, „încărunțit în lupte naționale”, bun orator, iute la a da răspunsuri adversarilor, tenace și curajos, publicist de forță, cu notorietate și influență, care a făcut cinste moșului său ce l-a adoptat și i-a dat și numele de Babeș.

L-a botezat cu prenumele de Victor, dorindu-și ca fiul său să aibă forța și competența celor care-o știa că e asociată acestui nume, din lecturile și oamenii care-i trecuseră prin viață. Studios și precoce, tînărul Victor finalizează în doi ani șoala primară la Viena; tatăl îl trimite la Lugoj, ca să deprindă mai bine limba și cultură română. Urmează liceul minorităților din Budapesta, în timp ce medita elevii la științe naturale, fizică, chimie, istorie și latină; traducea din limba latină pentru o revistă și scria versuri. În taină își nota pe un caiet gînduri, poeme și cugeta la sensul existenței. Beneficiar al unei burse „Gojdu”, își începe studiile medicale în Budapesta, pentru ca după un an să se transfere la Viena. Se forma în medicină într-o vreme cînd aceasta lua un nou avînt în Europa. Victor era sincer și aspru în comentarii, consecvent și tenace în ce dorea să înfăptuiască. Marcat de pierderea surorii Alma, se adîncește în cercetare și devine autor publicat în reviste încă din anul al patrulea de studii medicale. Adora să înoate – în adolescență trecuse primul lacul Balaton de la un mal la celălalt, iar mult mai tîrziu, la căruntețe, se cufunda cu voioșie în lacurile Bucureștiului.

Subordonat voinței tatălui a încercat mereu să-i arate că se ridică la prestigiul numelui Babeș și mereu îi transmitea că muncește din greu. Redăm fragmente din misivele trimise părintelui său.

30 decembrie 1882, Paris: „Amate tata! (.) Am făcut cunoscinție cu mulți teneri romani însă romanii mai însemnați aici formează o clica în carea n’am putut petrunde; tot așia și cercurile unguresci mi au remas închise fiind eu mai de tot lipsit de banii necesari spre a pote lua parte la orice petrecere ori teatru etz.

Viația aici este terribilu scump așia ca în Pesta neci nu ve poteți închipui aceea. Abia voi ajunge cu banii mei încă 2 luni, siedînd într’un hotel miserabil departe de orașiu, ne potend incaldi chilia și mancand odată pe di adeca dejunul.

Miseria aceea me deprimeze forte. In fine voi trăi și așie. Umblu la prelegerile și unicul de ce nu me pot plange este ca profesorii me cunosc, me stimez și mi aduc adeverate ovațiuni înainte auditorilor. Dar ce folos pote se aibe aceea pentru mine! Remin al Teu mulțumitoriu fiu, Victor”

Babeș a beneficiat de maeștri în străinătate, figuri autoritare, care l-au provocat și l-au suprasolicitat. Dar în sensul evoluției sale. L-au respectat și au avut încredere în el.

Vara anului 1883, Paris: „Am aflat în prof. Cornil, profesor de anatomia patologica, un om care se intereseze de mine. Cu Pasteur stau foarte bine. Toți profesorii me cunosc și me stimeze. Descoperirile mele sînt acum aplicate în toată lumea.

Printre protectorii mei cei mai renumiți pot se ti enumer pe Pasteur, Charcot, Paul Bert, Verneuil, Sappey etz. Cornil care în dilele trecute s’au pronunțat în numele facultății ca li pare forte reu ca legea opreste facultatea a-mi da aici o profesura. (.) [Cornil] se exprima ca facultatea din Paris au profitat mult prin venirea mea la Paris prin aceea că s’au introdus aici metodele mele.”

Din clădirea rece, întunecată, situată în afara orașului, pe Karlstrasse 46 II, Babeș îi scria tatălui. Berlin, 31 decembrie 1884: „Iubite tată! (.) Sînt senetos și lucrez consciincios, nu este ușior a lucra aici. La Paris am potut lucra cu mult mai comod, am avut la dispozițiunea mea tot laboratoriul cu asistenții și servitorii și budgetul. Aici nu mi se dă nimicu (.). Altfeliu Virchow și Kich sînt d’o amabilitate de tot excepțională vis-a-vis de mine, din contra cei mici, assistenții și proseliții lor nu me pot suferi.

Servitorilor era nu pe placu căci lucru totă diua pîne in noptea toate dilele și în serbetari, așia că seracii nu pre au vacanție, dar nu li pot ajuta.”

Berlin, 11 mai 1885: „Autoritățile Virchow și Koch menționeze în discursurile lor ca tin sema de descoperirile mele.”

Savantul român, format în importante centre medicale din Europa, a refuzat ofertele diverselor universități și a acceptat să fie profesor în România, la București. Vedea în prezența sa în spațiul românesc o continuitate a eforturilor tatălui său. Tatăl, Vincențiu Babeș, se retrăsese din activitatea politică și bisericească și devenise tot mai retras. Abia mai participa la ședințele Academiei Române, a cărei membru fondator era, „rezemat de brațul unuia dintre fii săi, ajuns, în România, profesor savant și membru și el al înaltei instituțiuni române” (Vincențiu Babeș, în „Tribuna”, an. XI, nr. 18, marți, 23 ianuarie/5februarie 1907, p.1)

Notorietata sa a adus un beneficiu țării, dar, în același timp, neimplicarea sa politică, refuzul de a face compromisuri i-au adus și anumite probleme. Pe cît sporeau paginile și descoperirile sale, pe atît se întețeau și detractorii săi. Scria în 1919: „Cu cît mai mult insist asupra reformelor necesare, cu cît mai mult dezvălui pericolul politicianismului, cu atît mai mult îmi atrag ura și persecuția politicienilor”.

Era cît pe ce să fie agresat fizic la București. Decanul Facultății de Medicină, numit politic și fără merite științifice, a trecut de la atac verbal la agresiune fizică. Puțin a fost ca profesorul Babeș să fie lovit. Chiar „marele” Haret, la comandă politică, a dispus măsuri care l-au afectat profund: desființarea staționarului antirabic, tăierea fondurilor destinate publicării Analelor institutului său, ajungînd să-i spună chiar că ar fi bine să renunțe a mai preda bacteriologia. Vreme de cîțiva ani, din 1919 și pînă în anul morții, a fost amenințat cu pensionarea. A murit cu o mare durere în suflet. L-au scos din arena științei și din scena vieții fără remușcări. Dar presa scria: „După ceremonia religioasă de la mormîntul profesorului Victor Babeș, aflat acum în grădina Institutului, se vor ține alocuțiuni în marele amfiteatru amintind viața plină de stăruitoare muncă rodnică și de dragoste de țară, precum și opera științifică a marelui cercetător și observator care a asistat și contribuit așa de larg la înfiripările a două noi discipline: anatomia patologică și bacteriologia” (Comemorarea Profesorului Dr. Victor Babeș, în „Buletinul Serviciului Antirabic”, nr. 3/1938).

Tînărul Victor, parcă presimțind loviturile vieții, scria în limba germană versuri ca acestea: „Căutam încredere și o prietenie plină de dăruire de sine,/ Căutam un suflet înrudit cu al meu,/ Dar nimeni nu mă înțelegea și fiecare mă pizmuia/ Și numai cel care m-a urît, m-a înțeles”. Poate doar frumoasa pariziancă cu care își petrece multe ore în junețe, Anne-Marie, pictoriță apreciată, căreia încerca să-i creioneze portretul, reușit, se pare, după reacția tinerei. Poate ea l-a zugrăvit în inima sa cel mai bine.

Farkas, János și Victor au dorit să înțeleagă universul în moduri profunde și semnificative, fiecare cu instrumentele sale. Dar au dorit să exploreze și universul familiei. S-au dat lupte în scris cu autoritatea paternă. Dar și conflicte fățișe. Atît János cît și Victor au fost în conflict cu Puterea, dorind mereu de a contura o lume diferită de cea a Puterii. Și le-au ajuns numele, printr-o decizie a Tătucului, pe frontispiciul unei instituții. „!Tu erai tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia.” (Cezar Ivănescu)

Richard Constantinescu este iatroistoriograf la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.

Foto: Hajdu Tamás