„Numai dacă nu vrei nu poți”

- interviu cu Iulian CRĂCIUN -

Iulian Crăciun are 32 de ani, este căsătorit și tocmai i s-a născut un copil. Absolvent de Electronică, este IT Manager la George Butunoiu (agenție de Head Hunting). Suferă de atrofie spinală musculară de tip 3. Ceea ce-l împiedică să se deplaseze altfel decît într-un scaun cu rotile.

Afecţiunea dvs. este dobîndită? 

Aşa m-am născut. 

În ce măsură v-a influenţat viaţa?

O mare influenţă au avut-o familia şi mediul în care am trăit. Dacă familia nu ar fi tratat-o ca şi cum nu era o problemă, ar fi devenit o problemă. 

Cum v-aţi adaptat la viaţa şcolară, la comunitatea de copii? 

Am fost la o şcoală normală. Prima învăţătoare la care m-au dus părinţii nu a vrut să mă primească, a zis că mai bine să merg la o şcoală specială. Cea de-a doua învăţătoare nu a avut problema asta, totul a decurs normal. 

Colegii m-au primit ca şi cum nu aş fi avut nici un handicap fizic. Depinde mult de profesor cum te primesc copiii. Nu am simţit discriminare la şcoală. 

Au existat, bănuiesc, şi dificultăţi concrete. Cum ajungeaţi la şcoală? 

Mă duceau părinţii, apoi colegii. Pînă-n clasa a XI-a părinţii m-au dus în braţe. Apoi mi-am luat căruţ. Pînă atunci nu am prea avut nevoie. 

Căruţul se repartizează gratuit persoanelor cu dizabilităţi? 

La căruţ ai dreptul, dar nu la orice fel de căruţ. Statul subvenţionează unele pînă la vreo 15 milioane de lei vechi. Dar problema cu acele căruţuri e că sînt foarte grele. Cel pe care îl am acum e din fibră de carbon, are aproximativ 40% din greutatea unuia subvenţionat.

Cum v-aţi ales profesia? 

Eram pasionat de electronică de cînd eram mic. Reparam casetofoane, radiouri. La şcoală nu am fost cel mai bun, dar am învăţat bine. Spre calculatoare m-am orientat după ce am intrat la facultate: acum fac programare şi reţele. Le-am învăţat în cămin. 

A fost dificil să vă găsiţi un loc de muncă?

Cînd m-am dus la firme mai mici, mai old fashioned, îmi ziceau că s-a ocupat postul de cum ajungeam. Cu toate că, înainte cu o zi, ei mă chemaseră la interviu, după CV. Asta nu înseamnă neapărat o piedică, şi oamenii fără dizabilităţi se confruntă cu aşa ceva. 

În privat, în 90% din cazuri, te angajează dacă produci bani, şi atunci nu mai contează dacă ai pile sau nu. 

De ce credeţi că multe persoane cu dizabilităţi au probleme nu doar în alegerea unui loc de muncă, ci şi în a opta pentru unul? 

O mare problemă e şi atitudinea familiei: cei mai mulţi, atunci cînd au copil cu o dizabilitate, încearcă să-l izoleze, ca să-l protejeze. Consideră că, dacă-l aruncă în luptă, va avea de suferit. Ceea ce e adevărat, dar – şi conform unui proverb chinezesc pare-mi-se – învingătorii sînt cei care iau cele mai multe lovituri. Dacă vrei să faci dintr-o persoană un campion, trebuie aruncată în luptă de mică. Mentalitatea asta de protejare am văzut că e valabilă şi pentru copiii fără deficienţe. 

Apoi din cauza accesibilizării, care e aproape inexistentă. Şi a mentalităţii societăţii. 

Vedeţi vreo soluţie pentru schimbarea acestei atitudini? 

Vreau să încerc să le arăt oamenilor că se poate. Eu consider că, dacă schimbi un om, la rîndul său omul acela va mai schimba pe cineva, şi tot aşa. O chestie constructivă, solidă se poate perpetua. Cea mai bună soluţie e să încerci să-i ajuţi pe oamenii cu dizabilităţi să înveţe. Toată lumea spune să le dăm pensii, să îi ajutăm aşa. Cel mai bine e să transformi omul din consumator în producător. La ora actuală numai dacă înveţi şi eşti calificat poţi produce bani. 

Am sunat odată la Ministerul Muncii să întreb ce facilităţi pot obţine, ca angajat. Ei, cît se poate de bine intenţionaţi, încercau să mă convingă că pot să iau pensie. Şi eu le-am spus că nu e vorba de asta. Ei mi-au răspuns: „Păi, nu aveţi cum, căci aveţi, conform scriptelor, capacitatea de muncă aproape 0“. Şi eu le-am zis: „Da, dacă m-aş duce la munca cîmpului ar fi 0. Dar cînd îmi folosesc mintea e sută la sută.“ Am un prieten care spune că cel mai nasol handicap este cel social. Sînt foarte mulţi care spun că nu au nici o şansă – chiar dacă nu au nici un handicap. Am văzut oameni care nu au nici o problemă, dar se plafonează la idei de genul numai pe pile merge… 

Sînt de principiul că numai dacă nu vrei nu poţi. De la a face bani pînă la aproape orice. Cu muncă şi perseverenţă. 

interviu realizat de Iaromira Popovici