Voi fi dezordonat şi concis. Partea cea mai uşoară în gîndirea morţii ţine de rit. În funeralii există o regie simbolică uşor de descifrat, un început şi un sfîrşit, o operă raţională. Apariţia subită a morţii în ochii unui copil nu e codificată în tradiţie. Războiul, boala, bătrîneţea nu sînt în întregime domesticite ritual şi te lasă să întrevezi prin spărturi faţa nefardată, aculturală a morţii. Lăsăm deoparte morţile creatoare şi nemurirea. Dacă-i urmezi pe ţăranii vechi, moartea bună te găseşte în casă „şi se luptă foarte mult cu omul, pînă ce-i taie capul şi-i scoate sufletul din trup. De aceea toţi păreţii unde s-a întîmplat moartea unui om sînt stropiţi şi unşi cu sînge de-al acestuia. Prin urmare, în decursul celor două zile ce urmează nemijlocit după înmormîntare, trebuie numaidecît să se ungă şi văruiască toată casa, ca să acopere petele cele de sînge. Iar ungerea şi văruirea aceasta o îngrijeşte de comun o femeie străină, care capătă ca plată un colăcel, o lumină şi o bucată de pînză“. 

Te muţi în casa-sicriu, întîi îngustă şi întunecoasă, apoi, prin vorbele cîntecului funebru, în sicriu-univers; eşti înmormîntat în cimitir, sat al morţilor, şi, după un drum fascinant, sufletul ajunge în rai, unde te întîmpină „mahalaua ta“. Ajungi definitiv acasă, te reîntîlneşti cu neamurile şi cu vecinii. Îţi petreci nesfîrşirea cu Ion şi Maria, ca şi cum ţi-a fost dată o singură realitate: cea în care te-ai născut. Mi se pare un lucru mai îngrozitor decît moartea. În călătoria dintre lumi, sufletul băutor şi mîncăcios descoperă noutăţi admirabile, pe care le pierde odată ajuns în satul-paradis. Desigur, sînt şi alte raiuri vechi ţărăneşti, există şi morţile singulare ale păstorilor fictivi, separaţi de oameni, rămaşi în grija soarelui şi a lunii, dar ritul funebru te trimite acasă. Cavoul, de pildă, „construcţiune subterană pentru înmormîntări“, impresionează astăzi prin casa supraterană transparentă. Uşi şi ferestre de termopan, masă, scaun, flori. Mortul stă într-o casă nevăzută. Rudele cu dare de mînă îi fac o casă vizibilă. Am auzit istoria unui comandor care intra în adîncul unui cavou la parastase, cu sarmale şi vin. Mînca şi ciocnea cu morţii. Hrana, băutura şi conversaţia îl ţin pe mort în viaţă. Într-un cimitir prahovean am întîlnit o bătrînă care venea la bărbatul ei răposat să vadă ce mai face. În chip ideal, ritul produce în domeniul vizibil actele invizibile ale zeilor şi ale defuncţilor. Mascaţii aduc între oameni tumultul divin. 

Actorii rituali ai înmormîntării fac, pe pămînt, călătoria nevăzută a răposaţilor. Opririle alaiului – stările – reprezintă vămile sufletului, ştergarele aşternute în calea mortului simbolizează punţile întinse peste ape între lumi. Trupul se descompune în mormînt, însă deasupra lui durează imaginile. Domnitorii se înmormîntau în bisericile ctitorite de ei. Biserica era corpul magnific, de pomenire, al voievodului mort. 

Funeraliile sînt duble în societăţile ţărăneşti: păgîne şi creştine, împletite sau paralele. Cu excepţia pomenilor, încă viguroase, geniul păgîn se retrage. Ce puneţi în sicriu, doamnelor? O fostă cumnată i-a pus mamei ei cîteva pachete de Marlboro în coşciug. Îi plăceau atît de mult! 

Unghiile mortului se tăiau şi i se puneau în sîn. Din ele Sfîntul Petru îşi făcea trîmbiţă la a doua venire. Nu ştiu cum erau înmormîntaţi cîntăreţii sau lăutarii în secolul al XIX-lea, să spunem. Astăzi însă, oamenii scenei au parte de un ultim spectacol, în care tac solemn, aclamaţi de un puhoi de gură-cască, mîndri de legătura gratuită, ad-hoc, cu maeştrii morţi. Antreprenorul de pompe funebre Ion Stoica a înmormîntat, după spusele lui, toţi academicienii din ’95 încoace: „toate vîrfurile“. Între războaie era altfel: „Era fastu’ ăla: douăzeci, treij’ de trăsuri, douăzeci, treij’ de cupeuri măcar. Fanaitarii erau doi călăreţi, caii-mbrăcaţi în valtrapuri, ei îmbrăcaţi în costume cu cizme – era cizma pînă la genunchi şi avea o chestie rotund-aşa – şi două sfeşnice înalte. Asta mergea în spatele dricului. Iar în faţa dricului, să spunem, la acele înmormîntări clasa-ntîia, erau şase cai, trei oameni de-o parte, trei ciocli, trei de-o parte, plus vizitiu’ şi alţi doi în faţa lor cu o colivă. Era o colivă figurativ, adică în sensu’ simbolică, o colivă de ţărînă, adică o chestie care-o ţinea doi inşi şi mergea în faţa dricului“. O ordine strictă. Stoica, omul care a băgat vîrfurile societăţii în pămînt, o descrie plecînd de la dric, elementul central, conţinătorul cadavrului. 

La marile înmormîntări cînta şi fanfara, astăzi dispărută. O înmormîntare decentă actuală e tăcută şi rapidă: „Frumos, elegant, se vine, se vorbeşte la birou, totu’ rapid. Pac, pac, vii, l-ai luat, ai aranjat slujbă, groapă, gata, la revedere, pa, treaba lui. Nu mai e, ca pe vremuri, cu veghe, cu stai să vezi, stai cu lumînarea“. De mort te desparţi repede şi elegant, fără priveghi. Îl laşi în treaba lui. Să se descurce singur, după ce l-ai înmormîntat în bună regulă. Bănuiesc că mortul ar trebui să le răspundă celor vii cu aceeaşi eleganţă. Să nu se facă strigoi şi să nu ceară pomeni scumpe. 

Cred că aproape toţi copiii văd, înainte de toate, moartea animalelor, ucise cu sau fără ceremonie. În copilărie, nu ştiam de tăierea porcului, dar păsările fără cap, tăiate de trecători, zbătîndu-se pe asfalt, mă bîntuie şi astăzi. Gospodinele ieşeau în faţa caselor cu un cuţit şi cu o găină, aşteptînd un bărbat oarecare, fără milă. Homo necans. 

Înfrunţi moartea altora, o aştepţi pe a ta şi te îngrijeşti sau nu de neamul adormit. În aşteptare, cei vechi se pregăteau. Bărbaţii îşi făceau sicriu şi-l ţineau în pod. Femeile strîngeau în ladă „zestrea“ lor postumă. Oricum, nu te poţi elibera de anticiparea propriei morţi. Unii, puţini la număr, cer să li se facă înmormîntări fictive cu tot dichisul. Sînt duşi la groapă în sicriu cu popă şi alai, se scoală apoi şi-şi mănîncă pomana. Alţii îşi dau pomeni în viaţă. Fiecare, de bine de rău, îşi trăieşte moartea, se retrage din orizontul vieţii. Viu fiind, îşi organizează ceremoniile secrete de adio. Să zicem că un om e înhumat, e ars iar cenuşa e împrăştiată pe Himalaya sau în mare, sau e dispărut fără urmă. Oricînd, dacă ai lui se dau lebede, pot să-i cumpere şi un mormînt virtual într-un cimitir virtual: „Locul în care amintirea celor dragi rămîne pe vecie. Un serviciu simplu, uşor de utilizat şi prin intermediul căruia nu-i vom putea uita pe cei dispăruţi de printre noi“. 

Va fi din ce în ce mai greu să fim uitaţi. Adică liberi. Rămînem pe veci într-un server. Altădată eram în memoria divină. Pînă dăm colţul, carpe diem.

Şerban Anghelescu este etnolog, autorul volumului Agon. Tensiunea fundamentală a riturilor de trecere, Editura Ex Ponto, 1999.

Foto: M. Chivu