Nu se poate

Publicat în Dilema Veche nr. 910 din 16 – 22 septembrie 2021
Nu se poate jpeg

– Nu vei cîștiga niciodată. Nu ai cum.

– De ce? întrebam eu.

– Pentru că ești din România. Ăștia nu ne vor lăsa niciodată să cîștigăm. Sîntem prea mici.

– Cine sînt „ăștia”?

– Ei, serios, nu face pe prostul, lasă că știm noi. Nu îți mai pierde timpul.

Din septembrie 2014 pînă la sfîrșitul primăverii lui 2015 am avut de nenumărate ori dialogul de mai sus, într-o formă sau alta. Era perioada în care, alături de colegii mei din România și din alte 15 state europene, pregăteam o mare propunere, pentru a obține recunoașterea europeană a importanței globale a proiectului DANUBIUS-RI. Era finalul primului ciclu, care cristaliza conceptul unui centru internațional proiectat astfel încît să susțină cercetarea interdisciplinară, de vîrf, pentru sistemele fluviu-mare din întreaga lume. Ideea plecase de mult, din anii 1990, cînd se dorise transformarea Deltei Dunării într-un „laborator viu”. În anul 2010, Guvernul României revigorase ideea, considerînd-o „proiect de țară”, iar Guvernul ne susținea ca să încercăm să construim un caz științific puternic. Echipa de entuziaști a crescut, de la o mînă de cercetători din România la o adevărată familie, cu specialiști în diferite domenii, din aproape toată Europa. Ideea crescuse și ea, de la un centru dedicat sistemului Dunăre – Marea Neagră la unul internațional, cu componente în mai multe state europene, cu o agendă de importanță globală. De la ceea ce era, de fapt, un proiect provincial – pentru că, oricît de internațională ar fi Dunărea, rămîne un singur fluviu –, acum ideea era de a crea un centru dedicat sănătății sistemelor fluviu-mare de pe întreaga planetă. Colegii străini fuseseră cei care ne ajutaseră să visăm. Și se apropia anul 2015 – momentul în care, după opt ani, urma să fie organizată prima competiție a Forumului Strategic European pentru Infrastructuri de Cercetare (ESFRI), pentru a recunoaște noi inițiative europene de importanță globală.  Deja lucram cu toții la propunere. Nu mai conta din ce țară veneam. Deveneam cu toții o familie, familia DANUBIUS-RI. Căutam idei, soluții și modalități de a crea un concept credibil și atrăgător. Un model care să aibă șanse de succes într-o lume atît de competitivă cum e cea a cercetării.

Nu știu cum au trecut zilele, săptămînile și lunile în care am pregătit propunerea. Am fost cu toții în permanent contact, schimbînd idei, lucrînd mereu împreună, crezînd în ideea noastră. Spre primăvară au început să vină și recunoașterile muncii noastre, traduse prin scrisorile oficiale de susținere din partea altor guverne. Pe rînd, agențiile de finanțare din Italia, Marea Britanie, Olanda, Germania, Spania, Cehia, Bulgaria, Irlanda, Moldova, Grecia și Ungaria ne-au trimis documentele fără de care propunerea nu putea merge înainte.

Însă, pe măsură ce înaintam cu propunerea, auzeam tot mai des dialogul reprodus mai sus. Mi se explica faptul că nu avem șanse. Nici o propunere condusă de vreo țară din Estul Europei nu cîștigase pînă atunci. Mai mult, cele mai multe idei nu au fost oricum acceptate din prima. De ce îmi pierd timpul? E drept, nu am auzit aceste sfaturi sau comentarii niciodată în afara țării. Toate comentariile au venit de la binevoitori interni. Știam că trebuie să îmi văd de treabă. Că trebuie să acopăr toate aspectele pe care o propunere de succes ar fi trebuit să le îndeplinească. Și, recunosc, conta pentru mine și susținerea aproape permanentă a conducătorilor Cercetării de la noi din țară.

31 martie 2015. Am depus propunerea – sînt aproape 800 de pagini de materiale bine întocmite și documentate. Așteptăm acum prima evaluare, apoi seria de interviuri la care va trebui să răspundem la o mie de întrebări din toate domeniile posibile. Sînt optimist, am o echipă excelentă.

Trecem apoi prin toate furcile evaluării. În septembrie, la Bruxelles, alături de un coleg olandez și altul britanic, sîntem în fața unei comisii care ne ține pentru întrebări mai bine de trei ore. Președintele forumului, de asemenea britanic, mă întreabă în pauză: „Ideea este excepțională. Dar cum putem noi să fim siguri că România își va respecta angajamentele și pe termen lung?”. Îi spun că oricine merită o șansă. Înțeleg însă și teama celorlalți. O idee minunată poate fi ușor distrusă dacă este dirijată în mod iresponsabil. Iar ESFRI înseamnă guverne și agenții de finanțare a cercetării, punct în care România nu este printre campioni...

Decembrie 2015. Forumul ESFRI anunță includerea proiectului DANUBIUS-RI pe lista infrastructurilor pan-europene de importanță globală. E minunat. Este însă un început de drum, pentru că va trebui să punem în practică tot ce am promis. Merită acum să ne bucurăm. Iar semnele de prețuire au venit din toată Europa. Nu prea multe din România. Odată cu anunțul – chiar și neoficial – al înscrierii pe lista ESFRI, toți cei care îmi explicaseră cît va fi de greu mi-au atras atenția că am cîștigat pentru că „au zis ei că trebuia să fie și unul din Est”. Sau „Lasă, că și așa nu era mare brînză, oricine putea să facă așa ceva. Iar ideea asta nici nu e cine știe cît de bună, știm noi”. Sau „Ei, lasă, trebuie să fie o lucrătură undeva”. Singura soluție era să mergem înainte și să cristalizăm conceptul unei organizații internaționale dedicate susținerii cercetării de vîrf în sistemele fluviu-mare – organizație care va fi condusă de România. Cei care au susținut că e o făcătură au primit un răspuns în iarna lui 2016, cînd propunerea de finanțare pentru pregătirea viitoarei structuri internaționale a avut cel mai mare punctaj dintre toate propunerile trimise spre evaluare la Comisia Europeană. Și am mers înainte.

În această primăvară, Comisia Europeană a aprobat propunerea de creare a viitorului DANUBIUS-ERIC – după ce vom mai aduce unele informații și documente suplimentare. Vom fi prima asemenea organizație internațională condusă de către România. Trebuie să recunosc, temerile privind „angajamentele pe termen lung” nu s-au confirmat. Fiecare schimbare de conducere a Cercetării a dus la o privire inițială a proiectului cu suspiciune, pînă în momentul în care i s-au înțeles importanța și valoarea, situația schimbîndu-se ulterior.

Sau așa a fost, cel puțin, pînă acum.

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie Marină – GeoEcoMar, profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie și coordonatorul proiectului ESFRI DANUBIUS-RI.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Coșmarul unei femei care și-a luat casă în cel mai scump oraș din țară. „Am empatie doar pentru animale, de ce aș avea pentru oameni”
Mulți români aleg să cheltuie o avere pentru o casă cu curte, tocmai pentru a scăpa de zgomotele unor vecini nesimțiti. Uneori, însă, nici măcar acesr lucru nu le garantează faptul că vor avea în preajmă oameni cu bun simț care să respecte măcar orele de liniște.
image
Întrebarea care îi macină pe bărbați: care e lungimea corectă a pantalonilor. Adina Buzatu: „Nu s-a purtat niciodată gleznuța la vedere”
Alegerea lungimii potrivite a pantalonilor este esențială pentru un aspect elegant și confortabil, dar contează și locul în care mergi. Mai mult, spune Adina Buzatu, „gleznuța la vedere” nu a fost niciodată la modă.
image
Situație stranie la Realitatea Plus: Alexandra Păcuraru vorbește despre „retragerea” din televiziunea condusă de tatăl său VIDEO
„Retragere” neașteptată de la Realitatea Plus, canalul de știri condus de familia omului de afaceri Maricel Păcuraru. Protagonista este chiar fiica omului de afaceri, Alexandra Păcuraru, care, până recent, era prezentatoare la acest post de televiziune.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.