– Nu vei cîștiga niciodată. Nu ai cum.

– De ce? întrebam eu.

– Pentru că ești din România. Ăștia nu ne vor lăsa niciodată să cîștigăm. Sîntem prea mici.

– Cine sînt „ăștia”?

– Ei, serios, nu face pe prostul, lasă că știm noi. Nu îți mai pierde timpul.

Din septembrie 2014 pînă la sfîrșitul primăverii lui 2015 am avut de nenumărate ori dialogul de mai sus, într-o formă sau alta. Era perioada în care, alături de colegii mei din România și din alte 15 state europene, pregăteam o mare propunere, pentru a obține recunoașterea europeană a importanței globale a proiectului DANUBIUS-RI. Era finalul primului ciclu, care cristaliza conceptul unui centru internațional proiectat astfel încît să susțină cercetarea interdisciplinară, de vîrf, pentru sistemele fluviu-mare din întreaga lume. Ideea plecase de mult, din anii 1990, cînd se dorise transformarea Deltei Dunării într-un „laborator viu”. În anul 2010, Guvernul României revigorase ideea, considerînd-o „proiect de țară”, iar Guvernul ne susținea ca să încercăm să construim un caz științific puternic. Echipa de entuziaști a crescut, de la o mînă de cercetători din România la o adevărată familie, cu specialiști în diferite domenii, din aproape toată Europa. Ideea crescuse și ea, de la un centru dedicat sistemului Dunăre – Marea Neagră la unul internațional, cu componente în mai multe state europene, cu o agendă de importanță globală. De la ceea ce era, de fapt, un proiect provincial – pentru că, oricît de internațională ar fi Dunărea, rămîne un singur fluviu –, acum ideea era de a crea un centru dedicat sănătății sistemelor fluviu-mare de pe întreaga planetă. Colegii străini fuseseră cei care ne ajutaseră să visăm. Și se apropia anul 2015 – momentul în care, după opt ani, urma să fie organizată prima competiție a Forumului Strategic European pentru Infrastructuri de Cercetare (ESFRI), pentru a recunoaște noi inițiative europene de importanță globală.  Deja lucram cu toții la propunere. Nu mai conta din ce țară veneam. Deveneam cu toții o familie, familia DANUBIUS-RI. Căutam idei, soluții și modalități de a crea un concept credibil și atrăgător. Un model care să aibă șanse de succes într-o lume atît de competitivă cum e cea a cercetării.

Nu știu cum au trecut zilele, săptămînile și lunile în care am pregătit propunerea. Am fost cu toții în permanent contact, schimbînd idei, lucrînd mereu împreună, crezînd în ideea noastră. Spre primăvară au început să vină și recunoașterile muncii noastre, traduse prin scrisorile oficiale de susținere din partea altor guverne. Pe rînd, agențiile de finanțare din Italia, Marea Britanie, Olanda, Germania, Spania, Cehia, Bulgaria, Irlanda, Moldova, Grecia și Ungaria ne-au trimis documentele fără de care propunerea nu putea merge înainte.

Însă, pe măsură ce înaintam cu propunerea, auzeam tot mai des dialogul reprodus mai sus. Mi se explica faptul că nu avem șanse. Nici o propunere condusă de vreo țară din Estul Europei nu cîștigase pînă atunci. Mai mult, cele mai multe idei nu au fost oricum acceptate din prima. De ce îmi pierd timpul? E drept, nu am auzit aceste sfaturi sau comentarii niciodată în afara țării. Toate comentariile au venit de la binevoitori interni. Știam că trebuie să îmi văd de treabă. Că trebuie să acopăr toate aspectele pe care o propunere de succes ar fi trebuit să le îndeplinească. Și, recunosc, conta pentru mine și susținerea aproape permanentă a conducătorilor Cercetării de la noi din țară.

31 martie 2015. Am depus propunerea – sînt aproape 800 de pagini de materiale bine întocmite și documentate. Așteptăm acum prima evaluare, apoi seria de interviuri la care va trebui să răspundem la o mie de întrebări din toate domeniile posibile. Sînt optimist, am o echipă excelentă.

Trecem apoi prin toate furcile evaluării. În septembrie, la Bruxelles, alături de un coleg olandez și altul britanic, sîntem în fața unei comisii care ne ține pentru întrebări mai bine de trei ore. Președintele forumului, de asemenea britanic, mă întreabă în pauză: „Ideea este excepțională. Dar cum putem noi să fim siguri că România își va respecta angajamentele și pe termen lung?”. Îi spun că oricine merită o șansă. Înțeleg însă și teama celorlalți. O idee minunată poate fi ușor distrusă dacă este dirijată în mod iresponsabil. Iar ESFRI înseamnă guverne și agenții de finanțare a cercetării, punct în care România nu este printre campioni...

Decembrie 2015. Forumul ESFRI anunță includerea proiectului DANUBIUS-RI pe lista infrastructurilor pan-europene de importanță globală. E minunat. Este însă un început de drum, pentru că va trebui să punem în practică tot ce am promis. Merită acum să ne bucurăm. Iar semnele de prețuire au venit din toată Europa. Nu prea multe din România. Odată cu anunțul – chiar și neoficial – al înscrierii pe lista ESFRI, toți cei care îmi explicaseră cît va fi de greu mi-au atras atenția că am cîștigat pentru că „au zis ei că trebuia să fie și unul din Est”. Sau „Lasă, că și așa nu era mare brînză, oricine putea să facă așa ceva. Iar ideea asta nici nu e cine știe cît de bună, știm noi”. Sau „Ei, lasă, trebuie să fie o lucrătură undeva”. Singura soluție era să mergem înainte și să cristalizăm conceptul unei organizații internaționale dedicate susținerii cercetării de vîrf în sistemele fluviu-mare – organizație care va fi condusă de România. Cei care au susținut că e o făcătură au primit un răspuns în iarna lui 2016, cînd propunerea de finanțare pentru pregătirea viitoarei structuri internaționale a avut cel mai mare punctaj dintre toate propunerile trimise spre evaluare la Comisia Europeană. Și am mers înainte.

În această primăvară, Comisia Europeană a aprobat propunerea de creare a viitorului DANUBIUS-ERIC – după ce vom mai aduce unele informații și documente suplimentare. Vom fi prima asemenea organizație internațională condusă de către România. Trebuie să recunosc, temerile privind „angajamentele pe termen lung” nu s-au confirmat. Fiecare schimbare de conducere a Cercetării a dus la o privire inițială a proiectului cu suspiciune, pînă în momentul în care i s-au înțeles importanța și valoarea, situația schimbîndu-se ulterior.

Sau așa a fost, cel puțin, pînă acum.

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie Marină – GeoEcoMar, profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie și coordonatorul proiectului ESFRI DANUBIUS-RI.