Nu aștept. Nu-mi umplu timpul cu cîlți, ca pe-un sac.

Încerc să fac zilele să curgă la fel ca înainte, deși sigur că nu mai este posibil totul la fel. Simt tensiunea, apăsarea, amenințarea necunoscutului din față – și totuși, există o singură cale să te menții sănătos pe firul întins pe deasupra hăului căscat dintr-o dată: să trăiești într-un mod cît mai asemănător cu cel dinainte. Să faci cafeaua dimineața, să te îmbraci cu hainele de casă și, în zilele bune, să-ți pui și cerceii de argint, să îți limpezești privirea și mintea uitîndu-te cîteva minute pe fereastră, pe deasupra acoperișurilor, către gară, la vîrful plopului pe care l-ai căutat o vară întreagă, în plimbări circulare, tot mai strînse, pînă cînd l-ai găsit, și apoi mai departe, spre podul alb și spre clădirea ca un vapor, spre locul unde apune soarele, cu fiecare zi un pic mai la dreapta. Iau cafeaua, mă așez la birou, citesc ziarele tot mai nesatisfăcătoare, le închid, răsfoiesc marea mașinărie a gîndurilor distorsionate („La ce te gîndești?”), o închid, iarăși privirea aruncată pe fereastră și apoi plonjarea în textul meu care crește. Trebuie să crească un pic zi de zi. Nu cunosc altă cale ca să pot să trăiesc. Și textul crește, de dimineață pînă la prînz, uneori docil, alteori împotrivindu-mi-se din toate puterile. Dar crește. Notez în agendă, în fiecare zi, cît am lucrat.

Apoi grădinăresc pe pervaz și pornesc în mica mea călătorie verticală care îmi ține loc de plimbări. Șapte etaje în jos, pînă în casa scării, de unde privesc cu jind strada, trotuarele pustii, verific cutia de scrisori de amorul unui obicei care o să dispară, căci nu aștept de la nimeni nimic, și apoi șapte etaje în sus. Trec pe lîngă ușa mea, urc încă două etaje și mulțumesc necunoscutului care a făcut ce-a făcut zilele trecute și a redeschis ușița metalică. Acum putem ieși pe terasă. Ies. E tot o cușcă, dar una mai mare, fără acoperiș. Mă uit la peisajul cunoscut, acum ușor deplasat, ușor preschimbat, mă uit și în curtea hotelului, la piscina golită, ca un negativ de bloc care mușcă nu din cer, ci din pămînt, loc al distracțiilor gălăgioase care acum nu-i mai e de folos nimănui – hotelul este pustiu. Liniște sumbră. Și, respirînd aerul ăsta, sub cer, cu o gheară îngrijorătoare în partea stîngă a pieptului, sub coaste, îmi zic să am grijă, să fac bine și să nu aștept, în continuare, nimic, dar mi se umezesc ochii de la aerul tare și vuietul lumii.

Cînd mă gîndesc la așteptare, mă gîndesc la așteptările crunte din sălile de așteptare ale gărilor, întîmplări de demult. Unde mergeam, unde trebuia să ajung, de ce poposisem acolo, în acele spații mizerabile, cu scaune roșii de plastic ciobite, cu femei guralive, cu copii murdari de atîta tăvălit pe jos, cu bărbați fără dinți discutînd politică și spărgînd semințe în timp ce mă priveau ca pe-o pasăre de colivie rătăcită prin lumea care le aparținea numai lor? Singură între oamenii ăștia, cu o geantă grea de fîș la picioare, unde trebuia neapărat să ajung, de eram gata să-mi sacrific ceasuri întregi acolo, între două trenuri, în săli de așteptare cufundate într-o noapte care părea să nu aibă sfîrșit?

Cînd mă gîndesc la asemenea așteptări, mi se pare că astăzi nu aștept nimic. Nici măcar libertatea. De a goni iarăși prin parcuri, de a da roată prin Cișmigiu, prin Icoanei, cum am făcut cu îndîrjire cît timp s-a mai putut, pînă în ultima zi, pînă în ultima jumătate de zi, pînă în ultima oră. Nici măcar apariția cărților care, da, așteaptă să fie publicate. Dar pînă și ele așteaptă cumva fără să aștepte. Au învățat de la om. Sertarele în care stau ele n-au nimic de-a face cu sălile de așteptare din gări.

Nu aștept. Să aștepți înseamnă să stai cu ochii pe ceas. Pe foaia din calendar. Pe ziua însemnată din calendar. Să-ți frămînți palmele, să tropăi ușurel din picioare, să simți frenezia ca un șoricel drăgălaș rozînd în stomac. Nu aștept. Nu stau și aștept. Pun în fiecare dintre zile cîte ceva din ce pot face, și chiar și atunci cînd textul e îndărătnic și nu vorbește cu mine, tot găsesc ceva de făcut. Să stai și să privești la locul unde soarele apune în fiecare seară cu un strop mai la dreapta – e și asta un fel de făcut. Să grădinărești pe pervaz – e și asta ceva. Să mai pui o zi pe un șirag – ah, e și asta ceva.

Alte așteptări.

Copilăria. Cînd o fetiță stă lipită de geam și așteaptă să se întoarcă mama de la piață. Și brusc i se pare că n-o să mai vină niciodată acasă. Înțelege cu toată mintea și cu tot corpul că n-o să mai vină. Disperarea. Ceva cumplit s-a întîmplat și iată, a rămas singură aici și pe lume, lipită de geam, unde acum trei clipe așteptarea însemna doar un tremur nerăbdător al picioarelor, gîndul la primele cireșe din an, legate într-un buchețel de un leu, și degetele lipite de geam, în timp ce fetița își cînta un cîntecel în engleză. Iar acum, doar disperarea și spaima.

Adolescența. O elevă așteptînd unica vacanță la mare, sosirea rudelor din Germania. Rezultatele la admitere.

Tinerețea. Femeia care așteaptă cu înfrigurare un semn, ceva doar al ei, pipăindu-și sînii în oglindă și numărînd pe furiș zilele din calendar, pornind de la o bulină roșie, mică. (Așteptare teribilă în care mi-am abandonat personajul principal în finalul romanului, sperînd că o să iasă cu bine la mal. Numai de-ar ști ea care e binele, din cele două care i se arată în față.)

De curînd. Tatăl meu, împiedicat și căzut în casă la sfîrșit de decembrie și nevoit să petreacă trei luni la pat. Calendarul împietrit pe măsuța plină de medicamente. Termenul s-a împlinit, dar acum sîntem cu toții închiși în case, exact ca și el. Prelungiri. Și dacă ar fi să se ridice, tot n-ar putea să iasă din casă. Dar nu se ridică. Încă așteptăm primul pas.

Acum. Nu aștept. Nu am nici o zi de aruncat la gunoi. Nu am timp de umplut cu cîlți, ca pe-un sac. Mă iau cu treabă în fiecare ceas, nici măcar cărților mai vechi, încheiate și așezate în dosare nu le permit să mă întrerupă și să mă întrebe: bine-bine, dar noi? Așteaptă acolo, puse deoparte, în timp ce eu fac mai departe ce am de făcut – poate doar altă carte numai bună de pus pe așteptat.

O să le găsesc tuturor drumul de îndată ce voi putea și eu să merg, în libertate, prin parcuri, pe străzi. Abia aștept. Și mai aștept: să-mi strîng în brațe părinții, prietena, sora. Să-mi cumpăr flori, să umplu cușca asta cu ele. Să nu mai scriu declarații pentru orice pas pe trotuar. Să fiu liberă iarăși.

Veronica D. Niculescu este scriitoare și traducătoare.