Vara fierbinte începuse să ne secătuiască de idei. Ne aflam în Thasos, la o căsuță suspendată pe o stîncă deasupra mării, în foișorul din curte, fugăriți de caniculă. Timpul părea toropit și el dimpreună cu filozofiile noastre, iar clipele căutau răcoarea gîndirii statornice care să ne scoată din această acedie. Am deschis o butelcă de vin roșu Amethystos (Neîmbătat), sperînd ca astfel să reînvie filozoficeștile noastre îndeletniciri, și am deschis lucrările simpozionului. Greu de caracterizat vara, personajele acestui simpozion toropit (syn = împreună + pino = a bea) sînt: Cristi (Cr), Clement (Cl), Mihai (M) și Ion (I).

Cr: Dragi sympotes, pe zăduful ăsta care ne inculcă o acalmie pernicioasă, mă gîndeam să discutăm despre ceartă, cu toate valențele sau consecințele ei, scandalul, sminteala, disputa, dezbinarea, ura. Cearta are un motiv de dispută între cei care se ceartă, un skandalon, o pricină de scandalizare. De la skandalon, ușor-ușor, cearta devine luptă, mache, adeseori irațională. Nu întîmplător, vechii elini foloseau acest cuvînt, mache, atît pentru luptă, cît și pentru ceartă. Cearta este o luptă pentru ceva.

I: Elinii foloseau mai multe cuvinte pentru a numi cearta. Mache, lupta, are și un derivat diamache, care subliniază mai clar prin dia (prin) interpersonalizarea certei, dia-logul certei, dar – foarte interesant – are și un compus, logomacheia (cearta în cuvinte), care surprinde mai mult dezbaterea. Apoi avem eris, care deși inițial însemna luptă, armată chiar, mai apoi înseamnă dispută, dezbatere pe idei. Exemplu concludent, Cearta isihastă în greacă este Hesychastike eris, iar Cearta Universaliilor – Eris ton Katholou. De regulă, eris este cearta ca discordie care produce mare tulburare sufletească și disensiuni comunitare. Filonikia, alt cuvînt pentru ceartă folosit de Demostene și Platon ca o completare a lui eris, pentru că atinge atît cauza primară a eris-ului, de vreme de filonikia înseamnă iubirea, dorința de a cuceri, de a te impune, cît și efectul concretizator al eris-ului, lupta pentru putere.

Cl: Clar, aveți o problemă cu canicula. Am observat și-n alte dăți, cînd sînteți obosiți, defazați, mai bine zis în lipsă de idei, atunci o dați pe etimologii. E modul vostru de a spune nimic. Haideți să aprofundăm dimensiunea psihologică și mai ales socială a certei, a smintelii, a disputelor iraționale care ne macină prin ură ființa creată pentru a fi iubitoare. Aș vrea să aterizăm în concret.

I: N-am apucat să termin. Etimologia se referă la vorbire, vorbirea la gîndire, gîndirea la viață, deci lucruri concrete. Mai aveam cearta ca skandalon, care subliniază sminteala, dezbinarea. Se produce o sminteală, un skandalon, care produce ceartă, dihonie între oameni. Etimologic, skandalon vine de la skandali, care însemna în elina veche catapultă. Sugestiv, în elina modernă cuvîntul înseamnă trăgaciul armelor!

M: Hai, că de la idei ai ajuns la pistoale! Să concretizăm, băieți, și să ne referim la probleme reale de care sîntem siguri. Să ne uităm la țărișoara noastră, unde ai două-trei scandaluri publice pe zi și e clar că există o problemă de mentalitate și de educație. Haideți, aterizați printre noi, muritorii!

Cr: Aterizăm imediat. Etimologiile consemnează lucruri reale, stări reale. Pentru Platon, de exemplu, cearta ca filonikie este o faptă rea (kakourgema) ca și pleonexia, pofta nestinsă de a avea în plus (pleon), mai clar, avariția. Clement Alexandrinul consemnează și cearta – filonikia – printre faptele greșite ale dorinței, cum ar fi filargiria (iubirea de arginți), filodoxia (iubirea slavei lumești), gynaikomania (obsesia pentru femei) și pederastia. Deci vorbim de realități interioare care sînt cauza realităților exterioare care te preocupă așa de mult pe tine. Filonikia e o boală sufletească.

Cl: În fine, vă lăsăm pe voi cu cauzele, mari cauzaliști ce sînteți, că era să zic cazuiști, eu aș vrea să discutăm despre normalitatea socială, atunci cînd oamenii, chiar dacă au enșpe mii de motive să se certe, civilizați fiind, evită disputele insipide, în special ideologice, și progresează. E un climat social în care poți să ți crești copiii. Și da, așa cred, certurile, disputele apar de cele mai multe ori din lipsa de civilizație, fățarnică cum e ea. Îi admir pe occidentali care se ceartă rar și, atunci cînd o fac, o fac foarte civilizat, făcînd apel la resorturile legale. Se ceartă doar cît le dă voie legea!

M: De acord, să ne limităm la problemele noastre simple, omenești, fie ele mai neatractive filozofic pentru voi, căutători de stele descuamate! Și ca să întăresc ce a spus Clem, vă relatez un episod trăit de mine. Eram cu job-ul la Hanovra, în Germania, și împreună cu echipa am fost cazați în countryside, la o gazdă undeva lîngă oraș. Într-un week-end, am întrebat-o pe gazdă dacă putem să facem un grătar în curte, iar ea s-a eschivat și ne-a spus că ne dă răspunsul în două-trei ore. Am rămas evident stupefiați, de ce două-trei ore? După ce au trecut orele, a venit la noi zîmbind și ne-a spus că putem să facem grătar. Pentru că muream de curiozitate, am întrebat-o ce s-a întîmplat în orele astea, iar ea mi-a răspuns senin că a mers la cinci case, la vecinii ei, să ia acordul lor, adică să-i întrebe dacă sînt de acord să facem grătar. Și iacă cum au fost evitate cearta și disensiunea socială. Prin civilizație! No skandalon!

Cl: Evident! Iar civilizația înseamnă să respecți niște reguli în primul rînd de bun-simț, apoi regulile legale. Este vorba de un apel la normalitate. Skandalon ăsta este o abatere de la normalitate. Mai ’nainte de a fi sfînt, fii normal. Sfinții excelau prin firescul și normalitatea lor.

Cr: Nu negăm ceea ce spuneți, însă e foarte limitată viziunea asta, să-mi fie cu iertare. Nu cred că această civilizație forțată rezolvă în esență problema certei, a scandalului între oameni. Lupta cu lumea noastră interioară, cu demonii noștri dinlăuntru, cu gîndurile rele față de cel de lîngă noi ne poate aduce liniștea adevărată și, implicit, această pace socială pe care o clamați. Bine spunea Sfîntul Serafim de Sarov: Liniștește-te tu și mulți se vor liniști în jurul tău! Dorința certei, a discordiei, a impunerii în fața celuilalt nu e altceva decît o mișcare greșită a părții irascibile a omului, thymos-ul, cum îl numeau filozofii și teologii elini, iar rezultatul acestei mișcării este ura. De aceea, cultivarea iubirii față de cel de lîngă tine este singurul leac al acestei boli.

I: Pe mine mă îngrozește platitudinea acestei normalități despre care vorbiți, care mi pare ca o îngropare mai ’nainte de îngropăciune. Cine spune ce e normal? Legea, cutumele morale și sociale? Nu sînt oare acestea făcute de oameni, deci relative și insuficiente? De acord, le respectăm, dar fără să le absolutizăm. Cum rămîne cu nebunia crucii de care vorbește apostolul Pavel? Vă amintesc cuvintele lui: Noi propovăduim pe Hristos răstignit, pentru iudei sminteala (skandalon), pentru neamuri nebunie, iar pentru cei chemați, iudei și elini, pe Hristos puterea lui Dumnezeu. Cîți nu s au scandalizat de Hristos în vremea lui, că face minuni sîmbăta, că stă de vorbă cu o femeie desfrînată, că nu-și respectă mama și altele ca acestea? Noi, cei care credem, știm și mărturisim că a venit să mîntuiască lumea, adică să o schimbe din normalitatea ei.

Cr: Mai mult, toți marii sfinți ai Bisericii au fost considerați nebuni. Să ne amintim de marele teolog Sfîntul Simeon Noul Teolog, care nu a fost acceptat – nici persoana lui, nici opera lui – de către contemporanii săi, ba mai mult, numirea de teolog i-a fost dată la început în batjocură, iar recunoașterea lui a venit abia după trei secole, prin Grigorie Palama! Aș merge la concluzii, că se pare că nu sîntem pregătiți să îndurăm zăduful zilei, și aș sublinia că înclinația spre ceartă vine, conform marilor teologi ai Bisericii, din două patimi: pleonexia, pofta continuă a înavuțirii, și alazoneia, trufia. Cît privește terapia, îl las pe sfîntul Pavel să grăiască: Dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndește răul.

Aerul a devenit fierbinte, așa că ne-am retras în casă să continuăm un simpozion tăcut, gîndindu-ne fiecare cît de mult timp ne-am irosit în fel de fel de certuri. Iar zicerea lui Augustin vibra în sufletele noastre: Iubește și fă ce vrei. 

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte: Sf. Grigorie Palama, Opere complete, vol. IV, ediție bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gîndul Aprins, 2016.