Gîndirea modernă a făcut o distincţie tot mai clară între două accepţiuni ale evoluției noastre individuale: aceea că devenim ceea ce sîntem, în opoziţie cu aceea că devenim ceea ce vrem să fim. De aici, veritabile războaie culturale între cei pentru care potenţialul uman este o energie procreatoare (conţinînd aşadar o formă ideală latentă) şi cei ce îl înțeleg ca energie autocreatoare (presupunînd noutatea ireductibilă, germinaţia spontanee a invenţiei de sine).

Drepturile naturale ale filozofilor Luminilor presupun energii procreative – potenţialul uman este gîndit în funcţie de un început absolut, de o origine. Actul naşterii noastre, prin el însuşi, este cel ce pune în mişcare aceste energii, gestionate, asemenea tuturor proceselor naturale de dezvoltare, de o latentă formă ideală (adică forma puiului este deja conținută în ou). Dimpotrivă, opțiunea construcției de sine exprimă voinţa de emancipare în raport cu această origine şi cu tot corolarul simbolic şi conceptual al originii, și pare să contrazică plenar filozofia drepturilor naturale, dat fiind că plasează esenţa umană nu în dat, ci în inventat. Dar, prin aceasta, nu neagă decît aparent dependența noastră de (și apartenența noastră la) ordinea naturală: în loc de a pune în centru momentul începutului, oferă proeminenţă sfîrșitului existenţei noastre, cel care o definește ca parcurs şi proces. Apologia pluralităţii, jocului, invenţiei, montajului, (de)construcţiei nu poate, desigur, înlătura în nici un fel evidența sfîrșitului inevitabil al vieții individuale.

Într-un orizont de gîndire secular, metafora juridică a Creatorului care ne dotează cu drepturi nu mai are vigoarea necesară pentru a legitima dreptul natural. Capătul pozitiv al finitudinii, momentul nașterii, al potenţialului integral și nealterat, își pierde treptat semnificația. Rezultatul nu este însă emanciparea față de natură, ci deplasarea atenției către capătul negativ al finitudinii. Polul imaginar al începutului, al nașterii, este înlocuit de cel al sfîrșitului, al morții. Ceea ce restabileşte acum prestigiul naturii ca sursă de drept este conştiinţa, organizatoare, a sfîrșitului. Faptul că fiinţele umane sînt, în virtutea însăşi a naturii lor, capabile să-şi conştientizeze finitudinea şi să-şi anticipeze extincţia. Autoevidența ineluctabilă a propriei fragilităţi şi finitudini, care este condiţia naturală a speciei noastre.

Chestiunea este explorată de diferite filozofii, care reconstruiesc (non)sensul vieţii, sau diferite noţiuni ale sacralităţii, dinspre conştiinţa personală a morţii. După ştiinţa mea, însă, centralitatea conştiinţei morţii, în general, şi a propriului sfîrșit, în special, nu este dusă şi către consecinţa că datul, natural, al conştiinţei morţii poate fundamenta o teorie a drepturilor naturale. Certitudinea finitudinii, în perfectă convergenţă cu irepetabilitatea existenţei individuale, creează un fel de drept de preempţiune: ființe esențialmente muritoare, indivizii au dreptul natural să-şi evalueze interesul propriu deosebit de (și înainte de) orice obligaţii colective. Să estimeze, altfel spus, în ce măsură supunerea la logica interesului general i-ar face să rateze ocaziile unice şi irepetabile ale vieţii.

Acest imperativ nu elimină, desigur, principiul conform căruia libertatea ţine pînă acolo unde începe libertatea celuilalt. De asemenea, marja de manifestare a acestui drept natural este limitată din exterior de situaţiile în care se pune problema supravieţuirii fizice a oricărui grup uman. Totuși, rămîne un fapt că această perspectivă răsturnată asupra sensului existenţei, nu dinspre naștere, ci dinspre moarte, nu neagă, ci reconfirmă, şi încă exact în termenii clasici din Declarația americană de Independență de la 1776, dreptul natural la căutarea fericirii.

Invocarea dreptului natural la căutarea fericirii poate fi, pe de o parte, orientată împotriva unei tiranii care „condamnă la fericire“. Dreptul la căutarea fericirii este naturalmente opus unui clamat drept la fericire. Acesta stabilește prin fiat parametri ai realizării de sine care în realitate devin pîrghii ale opresiunii. Mecanisme, altfel spus, menite să împiedice actualizarea „greşită“ a potenţialului uman. O situaţie fundamental inacceptabilă, în măsura în care marja de eroare la care are dreptul individul uman este astfel eliminată, adeseori cu individ cu tot. Pe de altă parte, însă, dreptul la căutarea fericirii se plasează oblic şi faţă de instanţele inflexibile care consideră drept justificată moral doar o atitudine de riguroasă opoziţie faţă de tiranie, judecînd extrem de dur nu doar colaborarea directă cu represiunea, ci toate strategiile autoconservării adaptative. Dacă, din perspectiva sfîrșitului ei cert, existenţa este înţeleasă ca o şansă unică şi irepetabilă, atunci aspiraţia de a obţine, cu un sentiment al urgenţei, indiferent de condiţiile politico-juridice, cît mai mult din experiența plenitudinii existențiale – simplu spus: a bucuriei de a trăi – ne apare cu putere ca o expresie a dreptului natural. 

Caius Dobrescu este profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Praf în ochi, Crime Scene Press, 2017.