Care ar trebui să fie relația dintre scriitorul „viu“ și elevi?

Consider că întîlnirea cu autorii „pipăibili cu mîna“ este esențială pentru elevii mei, de aceea, în ultimii ani, am invitat sau am mers la întîlniri cu scriitori, mai mult sau mai puțin cunoscuți, români sau străini, uneori profesori sau părinți care scriu. Nu uit cu cîtă emoție vorbește Tudor Arghezi despre întîlnirea cu Eminescu, cînd era elev, fie ea și întîmplătoare, pe Calea Victoriei, sau mărturisirile lui Mircea Cărtărescu despre prima întîlnire cu Nichita Stănescu…

În primul rînd, perspectiva asupra scriitorului se schimbă – nu e doar o statuie, la care duci flori anual, obligat de circumstanțe festive, dar pe lîngă care, de fapt, treci zi de zi cu indiferență. Aceste întîlniri cu oameni ca noi, mai populari sau mai ursuzi, îmbrăcați în blugi sau în costum (unul dintre elevii mei a fost uimit să descopere că scriitorul care venise la oră s-a întors acasă cu același tramvai ca el), apropie lumi care, altfel, rămîn paralele. Răbdarea, proximitatea, cunoașterea reciprocă îmblînzesc nu doar vulpi ficționale, ci și oameni.

Apoi, sînt demolate mai ușor nenumărate prejudecăți legate de literatură și de scriitori, idei care, lăsate să crească, îi îndepărtează pe copii de lectură și îi închid într-o cutie tare strîmtă. Una dintre ele este că literatura nu are legătură cu viața, e neprofitabilă, neadaptată la piața muncii și, în general, inutilă – ca orice artă. E prejudecata pe care o regăsesc foarte des în discursul părinților, încîntați că citesc copiii lor, dar înspăimîntați că ar putea alege un profil umanist sau artistic, fiindcă „vor muri de foame“. Scriitorii care au reușit să trăiască decent din scris sau au succes demonstrează că viață e o ecuație cu mai multe rezolvări, iar creativitatea e una dintre soluții.

Din păcate, în sistemul public de în­vă­țămînt, aceste întîlniri sînt doar urmarea unor întîmplări fericite. Profesorii din ANPRO (Asociația Națională a Profesorilor de Limba și Literatura Română „Ioana Em. Petrescu“), de exemplu, invită scriitori contemporani la simpozioanele anuale de didactică, pentru a-i apropia de realitățile școlii, apoi fac voluntariat în cercuri de lectură, străduindu-se să aducă autorii și în școlile lor, de la oraș (mai ușor) sau de la sat (foarte dificil). Uneori, nici nu îndrăznesc să facă astfel de invitații, știind că efortul de a cheltui bani și timp nu e la îndemîna oricărui scriitor. Rugămințile amicale nu funcționează la infinit. Un program național susținut de stat, prin care un profesor să obțină bani pentru astfel de întîlniri, măcar semestrial, incluzînd onorariul invitatului, pare, acum, utopic… Sau parteneriatele între ministere – cultura și educația ar putea fi mai prietenoase, de altminteri. Nici asociațiile scriitorilor nu au un program coerent în acest sens, la nivel național, fiindcă proiecte punctuale există, dar limitate la orașele mari sau la parteneriate cu școli „bune“, acolo unde, oricum, copiii au acces la cultură și prin susținerea părinților. Din fericire, știu cîteva edituri, ONG-uri și scriitori care încearcă să acoperă această carență; cu optimism, sper să prind, în această viață, și momentul în care voi fi susținută de minister, de primărie, astfel încît grija mea să fie doar selecția cărților și a autorilor invitați.

Ce gen de texte literare ar trebui să existe în programa școlară?

În privința alegerii textelor, opțiunea mea, în special la nivel gimnazial, privește autonomia profesorului – va ști, cu certitudine, ce funcționează și ce nu pentru elevii lui. De aceea, un ghidaj de la centru mai puțin rigid cred că ar avea efecte pozitive în clasă. Pot decide, de exemplu, să nu îl studiez pe Creangă în clasa a V-a, pentru că am la îndemînă un scriitor contemporan din satul sau zona mea, iar studiul unității respective se poate încheia cu un eveniment cultural – întîlnirea cu autorul, mult mai ușor de organizat în astfel de condiții. Nu există atît de mulți scriitori români contemporani pentru copii și adolescenți, încît să nu am timp și pentru clasici, cu siguranță mă voi întoarce la ei. Un copil trece prin tragedia provocată de o boală – a lui sau a celor dragi – sau prin drama unui divorț al părinților; un mod de a discuta astfel de probleme cu delicatețe, dar cu responsabilitate este să pleci de la o poveste – din literatura română sau din cea universală, scrisă sau nu de un autor canonic, dar valoroasă emoțional și decent scrisă, ea poate oferi alinare, soluții, prilej de reflecție etc. Astfel de împrejurări nu cer neapărat texte validate de istoria literară (cu atît mai bine dacă ele există!), așa cum scopul predării literaturii în gimnaziu trebuie să privească, din perspectiva mea, mai ales dezvoltarea personală, orientarea spre cititor, lăsînd abordarea culturală sau lingvistică pentru nivelul liceal. Criteriile variate de evaluare a textelor (estetic, atractivitate, adecvare la vîrstă) ar trebui să ducă la o listă eterogenă, cu procente rezonabile de fiecare parte, dar mai apropiată de nevoile copiilor.

Cum aș preda astfel de texte? Desigur, îmi e mult mai ușor să abordez literatura canonică. Am trecut pe-acolo, am fost învățată să o respect și să o cunosc în profunzime. Provocarea, pentru mine, a fost să mă împrietenesc cu textele propuse de elevi, cu traducerile puse la îndemîna tuturor de atît de multe edituri. „Moloz, maculatură, vulpi sălbatice“ – gîndeam acum ceva timp. Pe unele nu le citisem, drept care puneam etichete mai ușor; cu surprindere, am descoperit, pe parcurs, dincolo de listele cunoscute din copilăria mea sau din școală (liste limitate, fiindcă vremurile nu erau prielnice „toleranței culturale“), cărți care m-au impresionat. Pentru asta, le mulțumesc elevilor mei. E adevărat și că, de multe ori, m am reîntors la clasicii mei, acum nu din obligație, ci pentru că am descoperit, cu mare satisfacție, că sînt mai buni – pentru mine, pentru copii, pentru oricine…

Cum aș preda astfel de texte? Cu bunăvoința arătată vecinului – e diferit, mănîncă altceva, ascultă muzică stranie, hainele lui nu sînt mereu călcate, dar dacă mă uit la el prietenos, observ că e amuzant, copiii mei îl plac și e un grădinar grozav. Îl pot vizita, chiar dacă niciodată nu voi sta mult… Și nu voi pretinde că e un vecin grozav, dar voi accepta că are unele calități. La petreceri îi voi invita, totuși, și pe vecinii care îmi plac și în care am încredere de mulți ani… 

Marilena Șerban este profesoară de limba și literatura română.