Ce s-o mai dăm după copac?! Mîrlanul e... cool. E tare. E "greucean". Are "material în instalaţie". Şi toate astea, în primul rînd, pentru că sfîrşeşte prin a ne amuza. Mulţi dintre noi, ăştialalţi, care ne ţinem băţoşi şi păstrători de maniere bune, după ce ne oripilăm, după ce strîmbăm din nas, ori după camusianul exerciţiu de a face abstracţie, pînă la urmă... "ne rîdem". Povestea cu ignoratul ţopîrlanului nu mai ţine nici măcar la ăia mici. Totul se termină cu rîs. Un rîs general. Rîsul nostru despre care credem că e aducător de tonus, de sănătate, pentru noi, observatorii evoluţiei grobiene, şi de eternă condamnare la derizoriu a mitocanului. Treaba însă nu se opreşte aici. La noi, condamnarea la derizoriu devine un fel de fixare în legendă. Un soi de confirmare, de fapt. E premiul suprem pe care i-l dăm ghiorţoiului, pentru perseverenţa de a ne fi distrat atîta vreme. Pentru ambiţie. Pentru anduranţă. E ca şi cînd ne facem că plouă, că nu vedem, dar ştim că ţoapa se aşază la masa noastră. Žşi ocupă locul. La început, pe colţ. Pe urmă, din ce în ce mai la vedere, pentru a sfîrşi în capul mesei. Noi credem, în ridicola noastră naivitate, că ne-am luat bufon, el ştie că şi-a rînduit colecţia de fraieri. Şi cu el rămînem. Din tolerat devine vocea principală. Žşi face numărul, în care ne umflă burţile de rîs, dar are şi păreri. Pe care le spune zgomotos, pentru că ceilalţi devin uneori chiar invidioşi că nu pot exprima lucrurile atît de direct, pe cît o face primitivul. Oho, şi-n plus, ce ne mai tihneşte cînd spală pe jos cu toată lumea. Mai ales cu cei cărora noi n-am îndrăzni nici măcar să le luăm o scamă de pe umăr. Laşitatea şi micimea din noi rînjesc la soare, cînd mojicul toarnă gospodăreşte zoaie teribile peste cei în faţa cărora noi plecăm privirea. Mocofanul ne răzbună invidiile şi frustrările cele mai profunde. Spune cu gura lui ce spunem noi cu mintea, în timp ce afişăm, vezi Doamne, un zîmbet dezaprobator. Ah, dar cît de mult ne-a tihnit, de fapt, că i-a tras-o ca la Rovine lui... cutare. Pe urmă, ţinem discursuri despre ofensiva mîrlăniei, despre cît e de inadmisibilă atmosfera de bodegă ordinară din viaţa publică, despre complicităţi şi compromisuri bizantine, şi cîte şi mai cîte. Şi ce ne mai văicărim, şi ce mai răcnim în gura mare că ne asfixiem sub maimuţăreală şi nu mai avem repere, exemple vii. Cu aceeaşi viteză, ne hăcuim pervers reperele vii, de nu se văd. Atunci se strecoară între noi faimoasa replică: "Ia mai dă-l în mă-sa şi pe... cutare! Decît un fandosit şi-o curvă ca el, mai bine un mîrlan, la care ce-i în guşă şi-n căpuşă...". Una dintre păturicile care ţin la cald ouăle din care puieşte tagma mitocanului ajuns e chiar ipocrizia noastră. Iar întîlnirea ipocriziilor noastre e vizuina umedă, mediul ideal în care creşte buruiana ţopîrlăniei. Peste toate, în chip de vişine pe tort, se iţesc chipurile tălîmbe ale confuziei, abuliei, căpierii, cărora le cădem victime, atunci cînd confundăm, cu nonşalanţă şi îngăduinţă, directeţea cu grobianismul. E ca şi cînd am aşterne covorul roşu, pe care mitocanul păşeşte ţanţoş, în sala de bal pe care i-am pus-o la dispoziţie. E momentul lui de glorie absolută, în care sărbătoreşte victoria repezelii asupra discernămîntului. Şi e momentul în care ţopîrlanul ştie că slăbiciunea şi nebăgarea de seamă, suficienţa, îngăduinţa, resemnarea bunului-simţ îi legitimează, cumva, apariţia pe scenă, în chip de element al normalităţii, al cursului firesc al lucrurilor. Dar mitocănia e vastă, diversă, bogată la chipuri şi bine dotată, cu recuzită şi machiaj de calitate. Mitocanul poate să aibă look subţire, cu ochelari şi barbişon, cu fiţe de nonconformist şi aere de deştept. Mîrlanul de salon e o specie care s-a adaptat perfect. Ştie că nu se face să dea din gură în pustiu, să meliţeze ca fraierul sau să dea cu pumnul în masă. Prin urmare, a învăţat să vorbească din vîrful buzelor şi s-a prins că sentinţele lui au priză mai mare cu stilul ăsta. Umblă pe la televiziuni, în calitate de expert, scrie pe la ziare şi simulează plictisul suveran. E sastisit de mizeria şi de micimea din jur. Žţi dă senzaţia că tot timpul îi pute ceva. Žn decursul evoluţiei, s-a corcit cu impostorul şmecher. A ieşit o vietate care a învăţat să jignească, să muşte profund, să dea cu parul năprasnic, dar numai după ce a administrat un soi de anestezie, o perdea de fum, îndărătul căreia se află, de fapt, ţoapa recentă, mîrlanul de ultimă generaţie. Apariţia asta se poate întîlni acum peste tot, în cele mai diverse locuri. S-a născut din gazde bolnave de naivitatea suficienţei şi a devenit ea însăşi o molimă teribilă şi redutabilă. O molimă care se transmite pe toate căile. O alcătuire microbiană, cu care trăim.