A existat, odată ca niciodată, o Germanie de Est pe care reuşeam să o vizitez, o dată la doi ani, cu părinţii: tîrîş-grăbiş, după ce traversam o Ungarie care reprezenta deja paradisul, faţă de România anilor Ceauşescu, o Cehoslovacie şi ea înfloritoare, şi o Polonie, cert, cu resentimente faţă de vecinul foarte aproapiat, dar tot în clară dezvoltare, apoi intram în Germania de Est. Muzee superbe la Dresda, idem la Leipzig, un Berlin de Est care ni se părea impunător şi occidental. Alexanderplatz şi promenada care se oprea în faţa Porţii Brandenburg erau, practic, ultimele sute de metri de spaţiu permis. Dincolo se întindea, necunoscută, Germania de Vest. Sentimentele erau aceleaşi cu ale eroului principal din romanul cubanezului Roberto Ampuero – Quand nous étions révolutionnaires. Pentru el, Germania de Est reprezenta perfecţiunea, dar cea de Vest era un ideal. Utopia. Echivalent nu doar al libertăţii absolute, ci şi al democraţiei, a bunăstării. Germania, în sine, drept concept, reprezenta încă de pe atunci un simbol al perfecţiunii: nemţii sînt muncitori, organizaţi, corecţi, stricţi, duri, dar drepţi. Să ticăi ca un ceas german – se mai spunea la noi. Iar în liceu, m-am apucat de învăţarea limbii germane nu doar pentru Faust... limba germană a reprezentat pentru mine, ca pentru o generaţie întreagă de umanişti, limba unui anumit timp de gîndire, de reflecţie, opus, dar şi complementar celui francez. Cuvîntul meu preferat a fost şi rămîne Weltanschauung... Ce mai rămîne astăzi din acest mit al Germaniei perfecte? Foarte mult, dar şi foarte puţin, căci înclin să cred că perfecţiunea Germaniei este doar o faţadă întreţinută artificial: în interior, nemţii se confruntă în prezent cu mari probleme societale, legate de imigraţie, de îmbătrînirea populaţiei, de dezvoltarea inegală şi niciodată nivelată a Vestului faţă de Est, iar în exterior, statele membre şi foarte mulţi lideri de opinie cultivă o perfectibilitate a unei ţări care este, de fapt, nici mai mult, nici mai puţin decît un stat membru printre altele 28.

Charlemagne, în cel mai recent editorial din The Economist (2 noiembrie 2013), atinge problema direct: „Pentru Germania, exporturile în creştere reprezintă instrumentul de măsură al virilităţii economice. (...) Totuşi, un mare surplus în balanţa comercială poate fi de fapt simptomul unei economii distorsionate.“ Că realitatea este departe de adevăr o dovedesc mai multe aspecte. Germania văzută prin lentilă, parafrazîndu-l pe H.-R. Patapievici, nu este nicidecum ţara care va schimba destinul Uniunii Europene. Aşa cum au anunţat casandrele înainte de alegerile legislative din 22 septembrie, Angela Merkel şi-a păstrat fotoliul, asta e clar, dar reuşita ei şi a creştin-democraţilor nu a oprit criza, nu a stopat hemoragia Greciei, nu a rezolvat problemele interne ale zonei euro, şi nici măcar nu a adus puţin soare în Germania. La aproape două luni după, Germania nu are mult aşteptata Mare Coaliţie, iar disputa asupra salariului minim european (semnalată de un articol publicat de www.cursdeguvernare.ro), dorit de social-democraţi, riscă să adîncească problemele.  

Deocamdată, ea doar le-a scos la iveală. Astfel, statul european cel mai afectat de o astfel de măsură este... Germania, cu 25% dintre muncitori avînd salarii sub pragul de 60% din salariul mediu. Iar persoanele care intră sub incidenţa acestui procent sînt cele care lucrează în domeniul serviciilor (cel mai prost reprezentat domeniu în Germania – o afirmă The Economist) şi femeile. O discrepanţă care ar putea fi justificată, într-un fel, prin politica aşanumitelor minijobs, plafonate la 450 de euro şi defiscalizate (7,4 milioane de persoane în 2012, dintre care 4,8 milioane cu loc unic de muncă), în detrimentul contractelor de muncă asigurînd o mai bună protecţie socială. Sau „sublocurile de muncă“, munca în timp parţial... La polul opus, Die Welt Kompakt crede că niciodată Germania nu a stat mai bine, cu peste 42 de milioane de germani avînd un loc de muncă, cel mai mare număr de la reunificare încoace; totuşi, „mai mult de jumătate dintre germani se simt sub presiune: la locul de muncă, în cadrul familiei sau din cauza problemelor financiare.“ Munca nu aduce fericirea? Arbeit macht nicht glücklich? E ceva putred în regatul Germaniei... Mai departe, pentru cele 5 milioane de tineri europeni fără loc de muncă, Germania – unde rata şomajului în rîndul tinerilor este cea mai scăzută din Europa, de 6,7%, potrivit cifrelor furnizate de INSEE – pare un tărîm al făgăduinţei. Realitatea este însă alta: Estul a înregistrat o dezvoltare societală, politică, economică diferită, chiar dacă este dihotomică. Estul votează masiv cu creştin-democraţii (Merkel provine din Est), Vestul – cu social-democraţii. Declinul demografic este mai accentuat în Est iar şomerii sînt mai numeroşi, cu multe regiuni în care procentul depăşeşte 12%. Vestul este o concentrare de bogăţii, cu multe zone puternic urbanizate, Estul nu este încă atractiv – date furnizate de sursele statistice oficiale germane. Cireaşa de pe tort – nemţii nici măcar nu se înţeleg reciproc din punct de vedere psihologic! O decreta Le Figaro în 2012, şi cam aşa a rămas...

„Wessis“ şi „Ossis“ au o părere reciprocă proastă. Pot Europa şi idealul european să schimbe ceva din aceste percepţii? Aş da acestei idei tot atîtea şanse de reuşită ca celei care ar cere să vedem în fiecare stat membru un stat la fel de important pentru celelalte. Şi viceversa. Cu cîţiva ani în urmă, m-am întors în Germania, ca turist, şi unul dintre vise a fost să vizitez Vestul... Am poposit într-un hotel din Est, de pe Kastanienhof, şi am rugat-o pe recepţioneră să ne recomande un restaurant simpatic în Vest, care se afla la doar cîţiva kilometri. A refuzat. Nu ştie, nu cunoaşte, deşi a fost în Vest. La mirarea mea, a răspuns cu o altă mirare: de ce să luăm masa în Vest… ce, în Est nu sînt suficiente lucruri bune? Da... Warum

Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă franceză de origine română. Este responsabilă de versiunea românească a site-ului Presseurop.eu şi se ocupă de rubricile „România“ şi „Moldova“ pentru revista Courrier International, unde susţine şi blogul personal. Membră a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, este deţinătoarea Premiului „Louise Weiss“ pentru cel mai bun jurnalist european (2006).

Foto: L. Muntean