Nimic mai fragil decît secretul. Puterea unui secret e intactă cîtă vreme existența lui este doar bănuită, iar conținutul e învăluit de mister. Secretul trăiește doar în umbră, la întuneric. Scos la lumină, își pierde puterea, își schimbă natura. Fie se deșiră, se destramă și devine o simplă informație, fie explodează ca o bombă. Oricum, din el nu mai rămîne nimic, forța lui a expirat, s-a consumat definitiv, potențialul de a mai influența realitatea dispare, nu mai poate fi reîncărcat. De aceea secretele se cer manipulate cu grijă.

Nu mă gîndesc acum la secretul de stat sau la puzderia confreriilor secrete, nici la secretul transmis neofiților în marile rituri de inițiere masculină din societățile arhaice. Aș semnala totuși că, în acest ultim caz, în cadrul celei mai importante ceremonii din viața lor, printre mutilări rituale și sub presiunea pierderii vieții în cazul divulgării, Marele Secret comunicat tinerilor care urmează să devină elita masculină a unui trib este tocmai faptul că… nu există nici un secret. Așadar, secretul pe care trebuie să îl păstreze cu strășnicie este tocmai faptul că nu există nici un secret revelat de vreo forță supranaturală, că nu trebuie să se bazeze decît pe ei, mai precis pe solidaritatea dintre ei, cimentată de această complicitate. Chiar dacă este gol, acest secret le va conferi prestigiul în fața celorlalți membri ai grupului, le va asigura statutul de inițiați, păstrarea lui va garanta, ba chiar va genera comportamente de adulți responsabili, gata să facă față încercărilor pe tot parcursul vieții.

Am insistat asupra acestui secret vid, pentru că ilustrează perfect importanța ideii de secret, forța lui fondatoare atît la nivel individual, cît și la nivel de grup. Secretul este inseparabil de viața socială și de neevitat in viața personală a fiecăruia dintre noi. De bine, de rău, mai bine sau mai rău, la firul ierbii, dezvoltăm cu toții o practică a secretului. Clipă de clipă alegem ce să spunem și ce să trecem sub tăcere. În același timp, în toate interacțiunile curente, avem acces doar la acele informații care au fost selectate, care au trecut de triajul făcut de interlocutorii noștri, după criterii doar de ei știute. Desigur că mai încercăm să deducem, din semne indirecte, ce etaj al informației ne este livrat. Încercăm mereu să bănuim ce sau cît ni se ascunde. Cert este că niciodată nu avem parte de o transparență totală în comunicarea interpersonală.

Înainte de a ne plînge de acest fapt, ar trebui să ne dăm seama că o perfectă transparență, un acces reciproc, ca prin sticlă, la toate gîndurile noastre din timpul unei conversații, ar fi nu doar greu de urmărit, ci de-a dreptul o catastrofă. De fapt, putem să vorbim unii cu alții, putem să ne suportăm, putem să conviețuim în cuplu, în familie, între colegi, în lume în general, în toate contextele sociale, doar pentru că alegem cu toții să păstrăm o parte din gîndurile noastre numai și numai pentru noi. Fie pentru a proteja, fie pentru a ne proteja, comunicarea noastră presupune o continuă cernere a lucrurilor care pot fi spuse, dezvăluite, și o clară separare de cele care ar fi mai bine să rămînă secrete, nespuse, adevărate minciuni albe.

De altfel, etimologia cuvîntului secret trimite la ideea de filtru, de sită. Verbul secernere însemna în latină „a cerne“, „a separa“, „a pune deoparte“, „a tria“. În franceza medievală, în lexicul agricol, segreda/secretu desemnează operațiunea de a separa semințele bune de pleavă. Apoi, prin extensie, apar termeni care denumesc diverse forme de separare, de neamestec, de punere la distanță, de la locurile de ușurare (privata) la dulapul cu sertare secrete (secrétaire). Tot de la secernere derivă și „secreție“. Excernere dă „excreție“ și „excrement“. Din discernere avem atît „a discerne“, „a discrimina“, cît și „discret“ și „discreție“ care trimit la ideea de „intim“. Tot acest cîmp semantic gravitează în jurul noțiunilor de triere, cernere, de evaluare calitativă, conturează opoziția interior-exterior și evoluează spre distincțiii de tipul necunoscut-cunoscut, învăluire-dezvăluire.

Așadar, comunicarea eficientă presupune un balans continuu între lucruri exprimate deschis și altele lăsate acoperite, pecetluite de tăcere. Țesătura unei conversații izbutite, dar și a unei relații de cursă lungă e asemeni poemului evocat de Paul Claudel: „Le poème n’est -point fait de ces lettres que je plante comme des clous, mais du blanc qui reste sur le papier.“

O definire generică a secretului interactiv trebuie însă căutată la un sociolog. Georg Simmel a introdus în mod strălucit tema secretului în cîmpul cercetării, oferind și o definiție lapidară: „secretul este o limitare a cunoașterii reciproce“. Simmel consideră că secretul este „o formă sociologică generală, care se află în mod complet neutru deasupra sensurilor axiologice ale conținuturilor sale“. Altfel spus, recurgerea la secret nu este în sine bună sau rea, ea poate fi nobilă sau abjectă, în funcție de situația concretă de utilizare.

El insistă asupra faptului că accentul pus pe conotațiile etice negative ale secretului, care decurg din săvîrșirea pe ascuns a faptelor reprobabile, este departe de a-i epuiza valențele, dînd un exemplu în care secretul este subordonat unor valori precum „pudoarea delicată a sufletului aristocrat, care ascunde tocmai ceea ce are mai bun, ca să nu primească în schimb laude și răsplată“. Simmel sesizează motivația acestui tip de discreție: „În urma unei astfel de recompense, individul posedă răsplata, dar nu mai posedă valoarea în sine“.

Orice secret dezvoltă o tensiune izvorîtă din posibilitatea destăinuirii sale. În general, atitudinea față de secret este complexă: apar nemulțumiri și cînd un secret rămîne de nepătruns, și cînd este dezvăluit. Cunoștințele specializate pot fi resimțite ca un factor de distincție. Tratarea lor în regimul unui monopol care se pierde prin desecretizare, prin vulgarizare este vizibilă în reproșul făcut de Alexandru cel Mare lui Aristotel: „Nu cred că ați făcut bine publicîndu-vă operele. Prin ce vom mai fi noi superiori celorlalți oameni dacă științele pe care mi le-ați predat devin cunoscute întregului popor?“.

Secretul poate fi un capital, posedat ca o podoabă sau ca un privilegiu. Alteori e baza unei intimități plăcute sau infernale. Cu toată stima purtată oamenilor capabili să păstreze secrete, cărora li se atribuie o anume tărie de caracter, o capacitate de autocontrol dincolo de strunirea limbuției, oamenii care par închiși în ei, secretoși, taciturni, întunecați și impenetrabili sînt de regulă temuți și evitați. Suspectați că ar avea ceva de ascuns, pentru că nu poți să le intuiești trăsăturile și nu știi la ce să te aștepți de la ei, li se bănuiește o latență agresivă de care e mai bine să te ferești. Dimpotrivă, oamenii deschiși, comunicativi, pe care ai impresia că îi poți „citi“ repede cîștigă ușor încrederea și par mai atrăgători.

Nimeni nu poate nega tentația de a l cunoaște deplin pe cel de alături, mai ales dacă între cei doi există atracție și se înfiripă o poveste de dragoste. „Între noi nu trebuie să existe secrete!“ „Vreau să știu totul despre tine!“ Astfel de dorințe ne fac să uităm că o doză de secret, o undă de mister constituie ingredientul ultim, nucleul ireductibil al dorinței, al interesului pentru celălalt. Aici Simmel identifică două categorii. Cei mai mulți „se aruncă dionisiac“ în relații fuzionale, sacrifică tot, renunță la orice colțișor de grădină secretă, se epuizează psihologic fără rest și fără să aibă datele necesare pentru a-și reface rezervele sufletești. Situația ideală e surprinsă printr-un paradox: „Cei care se pot dărui pe de-a-ntregul în absența oricărui pericol sînt cei care nu se pot dărui deloc pe de-a-ntregul, întrucît bogăția sufletului lor constă în evoluția lor continuă“.

Ar mai fi detaliul că, deși visăm cu naivitate la o transparență totală între noi și partenerul iubit, nu știm sau nu recunoaștem că am putea avea secrete chiar față de noi înșine. Pot fi lucruri scufundate în subconștient, pe care le ascundem și de care nu putem sau nu vrem să mai știm sau să mai pomenim, adevăruri negre, de a căror toxicitate ne-am putea decontamina doar prin dezvăluire. Aici descoperirea e posibilă doar prin ricoșeu, e nevoie de o oglindă indirectă. Doar un terapeut bun te poate face să vrei să vezi aceste secrete din adîncuri și să începi să ți le spui, să ți le povestești, să le dai trup de cuvinte și apoi drumul. Să le dezgropi și să le eliberezi. De fapt, să te eliberezi. Se și spune că nu noi ținem secrete, ci secretele ne țin pe noi… 

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din București. În prezent este lector de limba română la Universitatea din Tel Aviv. Cea mai recentă carte a sa, apărută în 2019, este un album bilingv despre fereastră ca instrument antropologic, Ferestre cu povești / Window Stories, în care comentează fotografii ale artistului japonez Miya Kosei.