***

Măştile (personae) poundiene, deghizările lui Kavafis, heteronimii lui Pessoa erau, dintru început, în codul genetic al scrierii. Ei doar le-au actualizat. Scrierile lor sînt o conştientizare şi o asumare a adevărului evident, dar insuportabil, pe care refuzăm să-l vedem: fiinţa „de hîrtie“ nu e o proiectare a fiinţei „în carne şi oase“, ci opusul ei, anularea acesteia. Premisa oricărei fiinţe de hîrtie e neantul (aşa cum arăta Pessoa), aneantizarea fiinţei fiind operaţia preliminară a oricărei scrieri, fie ea cea mai „autentică“. Autenticitatea e un efect, e unul dintre modurile posibile de a „împăia“ o fiinţă vie, o trăire, un mod de a o reconstitui, de a o face să pară vie. Ca într-o dioramă. De a da o iluzie de viaţă, de identitate, unei abstracţiuni, unui anonim. 

***

Triumful scrisului, mai exact al tiparului, ne-a aruncat pe toţi în anonimat. „Prezenţa“, intermediată de alţii, de obiectul carte (ziar, document etc.), devine tot mai abstractă. Proces definitiv, închis de maşina de scris şi, mai ales, de computer. Restul de personalitate ireductibilă, fragila urmă a corpului şi a sufletului – de care s-au ocupat grafologii – dispare accelerat. Ce rămîne? Eventual, o semnătură olografă în josul paginii, la începutul/sfîrşitul unui teanc de sute de pagini imprimate (cînd scriem la computer avem, teoretic, o alegere, dar între un număr de „caractere“ deja marcate, fabricate de alţii, socializate).

La chinezi şi la japonezi, unde grafia personală era decisivă, s-a păstrat în mare măsură o dimensiune arhaică a societăţii (inerţial, dar şi din cauza scrierii ideografice). Japonezii au inventat chiar o paradoxală ştampilă-marcă, specifică fiecărei persoane, fără de care nici un act tipărit, imprimat, semnat de acesta, nu e valabil (deosebită de o ştampilă obişnuită, dublînd-o cumva, „prelungind“ semnătura olografă; semnătură tipărită curent azi, pe scrisorile „personale“ pe care le adresează şefii de companii, clienţilor).

 Modalităţile de individualizare, de ieşire din anonimat par – în lumea nouă, a scrisului – multiple. De fapt, sînt strict limitate şi uşor te poţi păcăli. Angoasa non-existenţei, nediferenţierii e primum movens al grafomaniei. La o adică, toţi sîntem împinşi să fim grafomani. Există însă o deosebire: obsedaţi de cantitate, grafomanii nu îşi dau seama că ea, cantitatea, e primul obstacol în faţa „diferenţei“ dorite. Particularul copiază instituţiile, cele mai mari producătoare de hîrtie scrisă/tipărită anonimă. La limită, grafomanul ajunge să se creadă, singur, o instituţie – productivitatea fiind, deci, primul semn al eficienţei, al existenţei, al necesităţii acţiunii sale scripturale. Dar şi rădăcină a „stigmatului“ anonimatului. Scrierile sale, astfel, nu au cum să-şi găsească locul într-un muzeu, într-o bibliotecă (în sensul ei înalt, nobil), ci doar într-un depozit, într-o arhivă (ca orice document). 

***

Grafomanul „de meserie“, acceptat ca atare, ba chiar valorizat, admirat, devenit star e chiar jurnalistul, care scrie zilnic (săptămînal) la gazetă. Concurat, mai nou, de blogger, noul grafoman trendy care, evident, se va profesionaliza şi el.

 ***

O altă obsesie a (post)modernităţii: autenticitatea scrierii, unicitatea (şi coerenţa) autorului, în ultimă instanţă copy-right-ul, (care e, dincolo de aspectul financiar şi determinîndu-l, o garanţie de calitate, de „existenţă“, de „personalizare“, sub forma – singura posibilă azi – de „marcă înregistrată“).

Pornind de la un „nucleu tare“, tot ce a scris un mare autor, o personalitate istorică devine semnificativ, valoros: scrisori de dragoste, bilete de bancă, liste de cumpărături ş.a.m.d. Încercăm reconstruirea – din urme scrise – a unei persoane vii, prezente; dar, cel mai mult, se poate obţine o convingătoare statuie de hîrtie.

(Sau, pur şi simplu, e tot o insidioasă, inconştientă la început, operaţie de marketing; scriitorul valoros sau/şi de succes devenit brand, ca să-i cumperi tot ce a scris, scrie şi va scrie.)

 ***

De aceea sînt (par!) importante toate scrierile unui (mare) autor. Se ştie întîmplarea (anecdota) cu Tolstoi, care a trimis o nuvelă (să-i zicem „X“) unei reviste la care colabora (să-i zicem „Y“), uitînd să o semneze. La următorul număr, la „Poşta redacţiei“, a apărut o notiţă scurtă: „Nuvela X, slabă imitaţie după Tolstoi“. Este evident că orice scriitor, ca şi orice persoană în viaţa de zi cu zi, este redundant în „producţia“ sa, mai ales una abundentă, are momentele, perioadele lui de mediocritate, de prostie chiar. Dacă omului i le acceptăm, la scriitor refuzăm să le vedem, să le luăm ca atare; le dăm o semnificaţie pe care, de fapt, nu o au. Pentru că, fie şi subliminal, fie şi într-o proporţie infimă, cărţile unui autor sînt (receptate) ca un substitut, o clonă a Cărţii Unicului Autor.

Dar nici un scriitor nu e Marele Anonim (cum, poate, se visează), ci micul anonim, nu e mai mult decît „un nume adunat pe-o carte“ (ştia meşterul Arghezi ce ştia).

Alexandru Muşina este scriitor.