O să consider „mica literatură“ un nume de alint şi de mîndrie totodată. Oricum, şi Bucureştii se mîndreau odată cu numele „micul Paris“.

Cineva spunea, şi cred că pe bună dreptate, că scriitorul român nu se poate abţine să fie genial. Sună bine trebuşoara asta, numai că, de obicei (şi mai ales la noi), geniile au parte de o largă recunoaştere internaţională (nu?) de-abia după... confirmarea trecerii dintre cei vii. Şi atunci? Ce-i rămîne autorului român?

Cred că, în general, îi rămîne văicăreala. Că în România nu se poate trăi din scris. Că în România nici măcar nu poţi publica o carte dacă nu plăteşti, dacă nu ai pile sau dacă nu ai o editură proprie. De-astea cu NU, că e mai uşor să NU, decît să DA.

În mare, toate proverbele, zicătorile, ghicitorile şi cimiliturile, giumbuşlucurile, glumiţele astea sînt adevărate şi cînd vorbim despre fantasy & science fiction. Pentru că scriitorii noştri de F&SF tot români sînt şi ei, dacă nu cumva sînt născuţi mai cu Internetul la căpătîi şi limba română este a doua limbă (uneori învăţată doar citit/vorbit, mai puţin scris), caz în care nici că-i interesează publicarea în Românica noastră care, nu-i aşa?, nu plăteşte la nivel profesionist (măcar cinci cenţi pe cuvînt) etc.

Scriitorii români de F&SF poate că nu visează la Nobel (fiind ei mai realişti şi văzînd că nici alţi scriitori de F&SF din lume nu prea au ajuns în căciula de unde se extrage numele viitorului deţinător de coroane suedeze), dar, cu siguranţă, au şi ei zeii lor. Iar aceştia se cheamă Hugo (premiile fanilor la convenţia mondială de SF), Nebula (premiile acordate de Asociaţia Scriitorilor de Science Fiction şi Fantasy din America), World Fantasy (premii acordate de un juriu cu ocazia convenţiei mondiale de fantasy) etc., că doar premiile majore din domeniu (SF, F, plus H de la Horror) sînt vreo zece. Un premiu de acest nivel nu înseamnă un cec gras, dar înseamnă totuşi creşterea bruscă a vînzărilor (pe piaţa anglo-saxonă, desigur) şi creşterea interesului editurilor din toată lumea pentru autorul premiat. Ceea ce, pînă la urmă, tot în bani se numără. Şi în faimă, sigur că da, faima fără de care nu se poate...

Deocamdată doar doi autori români au ajuns prin preajma unui premiu mare, adică Hugo, atunci cînd cîteva publicaţii sau asociaţii au pronunţat numele lor cînd a venit vorba de întocmirea listelor cu nominalizări. Însă nici Lucian Merişca, în 2008 (după ce a avut o povestire în antologia The SFWA European Hall of Fame, editată de James & Kathryn Morrow), nici Costi Gurgu, în acest an (după ce a avut în 2009 o povestire în antologia Ages of Wonder, editată de Julie E. Czerneda şi Rob St. Martin), n-au ajuns pînă acolo.

De publicat pe-afară, prin forţe proprii, cu mai mult sau mai puţin succes, au mai făcut-o şi alţii; mai ales pe la începutul anilor 2000 a fost o perioadă în care Ovidiu Bufnilă şi alţi cîţiva şi-au încercat norocul trimiţînd povestiri diverselor reviste, site-uri etc.

Au reuşit însă să dea lovitura pe piaţa anglo-saxonă autori ruşi, polonezi şi, în general, autori din estul Europei care au publicat în Rusia. De ce? Pentru că acolo se poate ajunge la tiraje de 1 milion de exemplare, ceea ce oricînd este interesant pentru un editor occidental. Iată, deci, metoda Columb inversată: pentru a ajunge în vest, ar trebui s-o luăm spre răsărit.

În România sînt cîteva edituri care au făcut şi ele ceva pentru promovarea SF-ului românesc în lume: Nemira – cu vestitele-i antologii bilingve din 1994, 1995 şi 1996 (plimbate pe la convenţiile europene şi mondiale de SF), Sedona – cu antologia Twelve din 1995. Cea mai nouă antologie destinată exportului este Millennium Est, cinq histoires fantastiques (Millennium Press, 2007), care a fost prezentată la convenţia franceză Utopiales, de la Nantes.

Pe piaţa românească de carte, situaţia e ceva mai roz, deşi un roz mai pal, aşa... ca să nu bată la ochi. Cele cîteva edituri care publică literatură F&SF sînt, în general, aservite duşmanului, adică dedicate trup şi suflet traducerilor aducătoare de profit. Dintre acestea, puţine au în plan (şi, din cîte ştiu, una singură şi în program, Millennium Press) publicarea de autori români. În ultimii ani au fost publicaţi autori români mai vechi sau mai noi la Millennium Press, Tritonic, Vremea şi cîteva accidente întîmplate pe la Cartea Românească, Curtea Veche, Paralela 45, Eminescu, Humanitas...

Aşa că eu aş zice că nu, editurile româneşti nu au în programul lor publicarea de volume F&SF ale autorilor români. De ce? Pentru că editurile româneşti se ocupă cu marea literatură, nu cu mica literatură sau, mai des spus, cu literatura, nu cu SF-urile (atunci cînd cărţile SF sînt bune, ele nu mai sînt SF, sînt literatură, da?).

Drama, dacă putem s-o numim aşa, apare atunci cînd un număr de autori sînt ţinuţi la distanţă de „marea literatură“ pentru că sînt autori de SF, iar pe de altă parte sînt ţinuţi la distanţă de „mica literatură“ pentru că sînt prea „literaţi“. Că există şi aşa ceva. Şi din această dilemă chiar nu putem ieşi.

Michael Haulică este redactor de carte şi scriitor de science-fiction.