Marmelada digitală și mica tiranie a prostelii

Publicat în Dilema Veche nr. 885 din 25 - 31 martie 2021
Marmelada digitală și mica tiranie a prostelii jpeg

„Rețelele sociale dau dreptul la cuvînt unor legiuni de imbecili care altădată vorbeau doar la bar, după un pahar de vin, fără să dăuneze colectivității. Erau imediat reduși la tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvînt ca și un laureat Nobel. E o invazie a imbecililor.” Aceste cuvinte ale lui Umberto Eco, rostite în 2015, s-au viralizat, cum se spune: de atunci încoace, sînt reluate și redistribuite masiv pe rețelele sociale sau citate de lideri de opinie și influensări. Ce ironie, totuși: Umberto Eco a scris mult (și esențial) despre mass-media și comunicare, a coordonat o enciclopedie multimedia în anii ’90 (cînd mulți intelectuali umaniști habar nu aveau cum funcționează computerele și Internetul, dar erau convinși că vor duce la „moartea culturii”), e autorul unui fundamental Tratat de semiotică, ba chiar și literatura sa de ficțiune conține multe teme din sfera comunicării. Dar a ajuns să fie pomenit „în masă” tocmai cu aceste fraze spuse jurnaliștilor imediat după ceremonia în care i se acordase laurea honoris causa la Universitatea din Torino (pe care o absolvise în îndepărtatul an 1954, cînd un computer ocupa o cameră întreagă). Conferința pe care a ținut-o cu acea ocazie avea ca temă sindromul complotului. Căci nimic nu e întîmplător, nu-i așa?

Probabil că succesul online al acestor fraze se explică prin prezența cuvîntului imbecili. Un cuvînt tare, pe lîngă care nimeni nu poate trece nepăsător; nici măcar imbecilii înșiși, care cred, desigur, că Eco se referea la „ceilalți”... Sînt convins că Profesorul a intuit că așa se va întîmpla, căci a folosit cuvinte pe placul publicului larg. Dar nu spunea nimic nou. Prin 1996, scrisese că marea problemă a Internetului va fi cantitatea enormă de site-uri, bune și rele, și propunea decimarea informației, pentru a separa grîul de neghină. Dar cine să-l ia în seamă? Pe atunci, lumea digitală abia ajunsese la genunchiul broaștei și predomina un soi de euforie tehnologică: oamenii vor comunica mai bine, cunoștințele se vor transmite mai ușor, conectarea la rețea va șterge granițele și va da tuturor acces la informație. Se imaginau mari biblioteci virtuale, se făceau predicții despre viitoarele „comunități online”, Being Digital (1995) a lui Nicholas Negroponte devenea un bestseller, iar Derick de Kerckhove, fost asistent al lui Marshall McLuhan, scria despre Connected Intelligence (1997). Un important sociolog italian, Alberto Abruzzese, publica, în 1996, o carte al cărei titlu parafraza celebrul slogan din Manifestul partidului comunist: Analfabeti di tutto il mondo, uniamoci! („Analfabeți din toată lumea, să ne unim!”). Cu un ton cam prea încrezător pentru gustul meu (căci întrevedea, grăbit, semnele civilizării și democratizării), Abbruzzese anunța care va fi noul personaj principal al lumii digitale: „Este vorba despre analfabetul care renaşte din seculara, şi totuşi umana, deci pieritoarea activitate a scriiturii”.

Iată-ne ajunși, după un sfert de veac, într-o relație de iubire-ură cu lumea digitală. Pe de o parte viața noastră a devenit tot mai condiționată de Internet și de smartphone, de pe urma cărora avem o mulțime de avantaje, pe de altă parte se discută tot mai des și mai apăsat despre problemele create de rețelele sociale și de giganții hi-tech. Între acestea – răspîndirea în cantități enorme și cu viteză uriașă a diferitelor manifestări ale prostiei omenești: de la știri false și teorii ale conspirației pînă la vulgarități mărunte și imbecilități – cum să le zic? – pure, genuine, neîntinate de vreo urmă cît de mică de gîndire. „Analfabeții” lui Abruzzese și „imbecilii” lui Eco întind marmelada digitală pe o felie de pîine, mușcă din ea și-apoi le oferă cîte-o mușcătură (chiar nesolicitată) și amicilor cu care au ieșit la joacă pe maidanul online. Problema e că rețeta marmeladei nu mai e cea de odinioară. Cu alte cuvinte, o mulțime de oameni – indiferent de nivelul studiilor formale și de numărul de diplome – au intrat în era comunicării și a sharing-ului fără să fie pregătiți pentru asta și se comportă ca niște copii prinși de mămica asupra faptului cu un sever „Ce faceți acolo?”: „Deh, ne prostim și noi...”. Da, e adevărat că rețeta marmeladei a ajuns foarte sofisticată și e creată în laboratoarele giganților hi-tech, care ne studiază comportamentele, ne fac profiluri psihologice, ne urmăresc drumurile și popasurile, preferințele și gusturile, ne condiționează și ne manipulează. Dar e la fel de adevărat că săvîrșim cu toții o gravă eroare de percepție atunci cînd continuăm să vedem în Google, Facebook și ceilalți doar niște firme „de tehnologie”. Căci ele nu lucrează numai cu informaticieni care introduc în computer șiruri complicate de cifre și litere, ci și – mai ales – cu psihologi, sociologi și alți fini cunoscători ai indivizilor și societății, care contribuie decisiv la tot ce produc aceste companii pentru miliarde de utilizatori. Documentarul The Social Dilemma e, din acest punct de vedere, interesant: cîțiva protagoniști ai afacerilor din Silicon Valley povestesc cum au construit, ca niște mici Frankenstein-i, monștrii creatori de dependență pentru a monetiza impulsul omenesc de a arde gazu’ „pe net”; și cum erau conștienți de efectele nefaste ale creațiilor lor, dar we did it; și cum au tot dezbătut în jurul butonului like și pînă la urmă l-au pus, așa că, pe scurt, „voi credeți că apăsați pe like pentru că așa vreți voi; nu, ci pentru că așa am vrut noi”. Momentul de prise de conscience al foștilor manageri e destul de convingător în a transmite mesajul că o lume-ntreagă se lasă manipulată și controlată – deci, prostită – de sofisticatele invenții ale unui grup restrîns de specialiști și investitori care urmăresc să facă profit. „50 de persoane au luat niște decizii care influențează viața a două miliarde de oameni”, zice la un moment dat Tristan Harris, care a lucrat la Google. Numai că – paradoxal? – chiar și acest discurs generat de criza de conștiință a unor oameni care „au creat Sistemul” nu face decît să alimenteze convingerea multora că o mînă de oameni lucrează la „noua ordine mondială” care ne va transforma în sclavi, cu cipuri implantate după ureche etc., etc. La o asemenea convingere nu poți să răspunzi în nici un fel, căci n-are o bază rațională, ci stă doar pe emoții și credințe; iar rețelele sociale cu acest material lucrează, cu emoțiile.

E un fapt însă că, pentru prima dată în istorie, oamenii iau cunoștință direct unii de alții și de emoțiile lor, pe scară largă, peste puterile obișnuite de înțelegere ale unei biete vieți omenești. De exemplu, Facebook „te lasă” să ai 5.000 de „prieteni”; dar cîți dintre noi sînt ca Alexandru Macedon, despre care se zice că-și știa toți soldații după nume? Și totuși, o mulțime de oameni rezonabili – și deloc imbecili – au luat rețelele sociale în serios și-și pun pe ele viața, detaliile personale, bucuriile, tristețile, pozele de la mare, amorurile, ambîțurile ș.a.m.d. Ba chiar și disprețul față de rețelele sociale și față de „ăștia care ne controlează” tot acolo îl pun. Și n-au nici o tresărire cînd scriu „Bill Gates ne bagă cipuri” în programul Microsoft Word creat de Bill Gates ori cînd postează „Facebook ne manipulează” fix pe Facebook. E la mijloc doar sofisticarea mijloacelor prin care „ăștia” ne modifică, pe nesimțite, comportamentul și ne fac să ne imbecilizăm încet, dar sigur?

Întrebarea e mai veche, a pus-o Nicholas Carr într-un articol publicat în 2008 în The Atlantic – „Is Google Making Us Stupid?“ – care a făcut mare vîlvă atunci și a fost reluat și amplificat într-o carte (apărută și în românește la Editura Publica, Superficialii. Efectele Internetului asupra creierului uman). Carr o citează în cartea sa pe Patricia Greenfield, psiholog la UCLA, care a făcut cercetări asupra diverselor medii de comunicare și a ajuns la concluzia că expunerea tot mai mare la imagini ne dezvoltă inteligența vizual-spațială, dar ne slăbește capacitatea de a înțelege limbajul abstract, capacitatea de analiză, gîndirea critică, imaginația și reflecția. Ne prostim în raport cu anumite standarde ale cunoașterii, așa cum au fost ele transmise de cîteva mii de ani. Dar asta o spusese încă și mai dinainte Giovanni Sartori, în cartea sa Homo Videns. Televisione e post-pensiero (prima ediție a apărut în 2000). Varianta românească de la Humanitas are subtitlul „Imbecilizarea prin televiziune și post-gîndirea” (și uite cum contribuția editorului român „rimează” cu formula lui Eco...). Sartori scria – într-o vreme cînd nu existau smartphones și tablete, nici YouTube, Instagram etc., ci doar bătrînul televizor – că expunerea copiilor la o sumedenie de imagini înainte de a învăța scrisul și cititul va duce în timp la „modificări antropogenetice”: specia umană, cu alte cuvinte, se va prosti.

Dacă punem cele de mai sus alături de un studiu (Flynn effect and its reversal are both environmentally caused) realizat în 2018 de doi economiști norvegieni, Bernt Bratsberg și Ole Rogeberg, care demonstrau că IQ-ul umanității e în scădere de ani buni, am putea trage concluzia că rețelele sociale, cu tehnicile lor sofisticate de a ne face dependenți de like-uri și inimioare animate, nu sînt decît bomboana de pe o colivă pusă la fiert mai demult. Mă întreb însă dacă – dincolo de problemele reale și serioase pe care le pun – Facebook și celelalte rețele sociale trebuie privite ca o fatalitate, ca niște „entități” care vor dăinui mereu și ne vor subjuga definitiv. Cred că nu. Rețelele sociale pot face implozie oricînd, trase la fund exact de ceea ce trafichează: schimbătoarele emoții ale oamenilor. Mica tiranie a „prostelii pe Facebook” s-ar putea să-i plictisească la un moment dat pe tot mai mulți. Umanitatea își creează reguli adecvate noii lumi digitale, e nevoie de timp și de resurse educaționale pentru ca noile generații să devină cu adevărat alfabetizate digital. În fond, acum numai 100 de ani, majoritatea populației din țările cele mai dezvoltate și civilizate era analfabetă. Cum să ne așteptăm la o alfabetizare digitală în masă în decursul unei singure generații și în contextul unei evoluții atît de rapide a tehnologiilor? E adevărat, există o diferență importantă: analfabeții „clasici” erau tăcuți și își vedeau de viața lor, pe cînd imbecilii digitali sînt zgomotoși și veșnic preocupați de viețile altora...

Nu sînt optimist pe termen scurt. Și cred că inteligența artificială nu va eradica prostia naturală. Dimpotrivă, cînd inteligența artificială își va arăta beneficiile asupra vieții oamenilor, proștii naturali vor zburda încă și mai abitir („pe net”, unde altundeva?), căci tocmai inteligența artificială îi va fi scutit de unele griji cotidiene și vor avea mai mult timp liber. Și nici mica tiranie a prostelii („postați, postați, tot va mai rămîne ceva”...) nu-și va epuiza prea curînd rezervele. Dar trăiesc cu speranța că nu s-a pierdut iremediabil rețeta tradițională a marmeladei...

Mircea Vasilescu este profesor la Facultatea de Litere a Universității din București.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.