Am avut acum cîteva zile un episod de iarnă ciudat. A plouat, torențial la un anumit moment, apoi, sau chiar instantaneu, toate picăturile acelea au înghețat. Americanii numesc năpasta asta freezing rain. La noi nu prea avusese succes pînă acum, dar iată că fenomenul s-a produs. Spectaculos în felul său, cel de acum a fost unul năprasnic. S-au rupt sute de copaci care au distrus mașini, au căzut pe gheață o mulțime de oameni, și-au rupt tot felul de oase, în fine, totul părea o mică apocalipsă a gheții. Orașul era paralizat. În țară a fost și mai rău: au căzut stîlpi de electricitate, s-au rupt cabluri sub greutatea imensă a gheții, zeci de mii de oameni au rămas fără curent, dar acolo, la țară, e mai ușor de suportat, mai bagi un lemn în sobă, mai recurgi la rezervele de carne și de cartofi din hambar, acolo trece altfel timpul, mai lent și fără angoase. Și cu toate astea, dacă ar fi fost doar cu două-trei grade mai puțin, am fi asistat la spectacolul mai cunoscut nouă, cel al zăpezii. Dar n-a fost să fie. A fost ploaie înghețată.

Am trăit destule fenomene meteo în viața mea de bucureștean. Am prins, de pildă, marea zăpadă din ‘53. Îmi amintesc, aveam doar 5 ani și eram intern într-o casă de copii preșcolari, undeva prin Cotroceni. Căminul era săptămînal, iar maică-mea venea sîmbăta după-amiaza să mă ia acasă. De data asta nu a mai venit. Zăpada căzută a fost atît de mare încît nu se mai putea circula. Îmi amintesc că eram în cămin, mă uitam pe fereastră și vedeam doar o mare albă, chiar și copacii erau îngropați, totul era acoperit. Dar nu ne-am speriat, educatoarele, care dormiseră peste noapte acolo, își făceau treburile, bucătăresele găteau. Am stat atunci cam două săptămîni fără să ieșim afară. Mama mi-a povstit însă și alte amănunte. Seara, cînd a ieșit de la serviciu, mi-a spus că ningea cu niște fulgi mari și deși, dar nu credea că se poate întîmpla ceva deosebit. Dimineața s-a trezit, s-a îmbrăcat ca să iasă din blocul de pe Vasile Lascăr unde locuiam. În holul blocului mai erau cîțiva locatari care au informat-o rapid că nu se poate ieși. Într-adevăr, zăpada era așa de mare încît ușa de la intrare era complet blocată. Oamenii au început să facă tunele prin nămeți. Tramvaiele sau mașinile nici poveste să circule. Și așa a ajuns maică-mea la serviciu, cam în jur de ora 13, după ce a parcurs o distanță de circa un kilometru în cinci ore. A fost o mobilizare generală. Nu existau curățitoare sau alte utilaje, așa că a fost chemată și armata. Lopata era singura scăpare. Mii de oameni dădeau la lopată și făceau tunele prin zăpadă. Cînd s-a reușit eliberarea șinelor de tramvai, zăpada, de o parte și de alta, se ridica la aproape trei metri. Ulterior am văzut niște fotografii. M-am minunat și de ele, așa cum mă minunez și acum de stratul gros de gheață care a acoperit capitala. Zăpada aceea antologică a ținut apoi pînă spre sfîrșitul lui martie (se întîmpla cam la începutul lui februarie). Mormanele mari au dăinuit chiar și în aprilie.

Altă dată, cînd eram în armată, la Boteni, Dîmbovița, cam pe la mijlocul lui martie s-a pornit într-o noapte o viforniță cumplită care a depus un strat de zăpadă de circa un metru și jumătate. Tocmai eram pe punctul de fi lăsați la vatră. Ordinul însă a venit de sus, de la Ceaușescu: toată lumea la zăpadă! Și nu am mai plecat, am primit lopeți (aceleași din ‘53 sau altele) și am pornit la deszăpezirea combinatul avicol de la Titu. Abia după cîteva zile vremea s-a îmbunat și am putut să plecăm acasă.

Mai de curînd, după ce ne-am mutat din București la Poiana Cîmpina, a venit tot așa o zăpadă imensă într-o noapte. A nins cît pentru zece ierni. Se pusese o zăpadă de cam un metru. Oamenii au început să se urce pe case pentru a îndepărta zăpada. Am văzut atunci că unele case s-au prăbușit sub greutatea stratului de nea. Ne-am speriat și am angajat un om să dea zăpada de pe acoperiș. Că la curte nu e ca la bloc, iar iarna nu-i ca vara (vorba unui marinar de cursă lungă).   

Nu a fost prima dată cînd am urît anotimpul ăsta netrebnic de care și anul ăsta de-abia așteptăm să ne despărțim, să plece, să ne lase. Deși totul e relativ pe lumea asta. Admit că există și oameni cărora iarna le priește și care se bucură de ea. Să fie la ei acolo! 

Anton Popescu este inginer.