Primul film de Lucian Pintilie pe care l-am văzut a fost Balanţa. Versiunea lungă. Al doilea a fost Balanţa. Versiunea scurtă. Al treilea a fost Balanţa – versiunea lungă. Toate în aceeaşi zi, la data premierei româneşti din 1992. Ieşind de la unul şi intrînd la celălalt, ca un copilaş ameţit care nu vrea să se mai dea jos dintr-un carusel. Compulsiv, euforic şi răvăşit de acea replică-ghilotină din final: „Dacă e normal, îl omor cu mîna mea.“ O provocare anarhistă, cum nu se poate mai integrată în contextul haoticilor ani ’90, proaspăt eliberaţi – cel puţin pe hîrtie – de comunism. Dacă mintea mea mai păstra cumva sechele din vechiul regim, fraza asta le-a executat atunci, şi nu o dată, ci de trei ori, pentru totdeauna. „Normalitatea“ asta condamnabilă, care la Pintilie reprezintă fundamentul oricărei utopii, în speţă comunismul, avea să-mi devină cel mai mare inamic, iar Nela, personajul aproape sinucigaş de rebel al Maiei Morgenstern – un role model. Ceva mai tîrziu am înţeles că acest personaj antisistem este Pintilie însuşi. Că furia, nesupunerea şi, într-o oarecare măsură, capacitatea lui de empatie sînt ale lui Pintilie însuşi. Am văzut recent cîteva înregistrări din timpul filmărilor la Balanţa: în scena de-o cruzime feroce în care personajul Maiei este stropit violent cu şuvoaie de apă rece, am descoperit că cel care ţine în mînă furtunul de pompier este Pintilie însuşi. După care am văzut conferinţa de presă devastatoare, prilejuită de lansarea filmului Prea tîrziu, şi lanţul de confesiuni aproape sinucigaşe pe care le face regizorul în ea – a fost ca şi cum Pintilie se plasa singur în faţa torturantului furtun. Am jubilat la punerea în practică a replicii din finalul Balanţei, la distanţă de zece ani, în finalul de la Niki Ardelean, colonel în rezervă: „acea normalitate“, executată cu un ciocan în cap. Iar cînd am revăzut, pentru a nu mai ştiu cîta oară, Balanţa, în 2011, şi am asistat siderat la admonestările – de un naţionalism pompieristic – ale cîtorva spectatori după proiecţie, am avut revelaţia şi certitudinea că a fost, este şi va rămîne un film teribil de actual. Că furia lui Pintilie, chiar dacă atenuată de vîrstă, e cum nu se poate mai justificată şi astăzi. În sfîrşit, că atitudinea personajulului interpretat de Maia Morgenstern, pe care-l credeam ancorat exclusiv în infernul cenuşiu de dinainte de ’89, şi ca atare „inadoptabil“ de cineva care şi l-a luat drept role model în România de după, e singura soluţie de supravieţuire în infernul – ce-i drept, colorat – pe care îl traversăm astăzi.

În opinia mea – nezdruncinată, ba chiar întărită de vizionarea repetată a întregii opere a lui Lucian Pintilie –, Balanţa este cel mai bun film al său. Vehicul perfect nu doar al obsesiilor care i-au marcat întreaga carieră, ci şi pentru conflictele artistic-stimulante care-i definesc personalitatea – căci Pintilie nu e un om al echilibrului consensual. (Pe măsură ce l-am cunoscut mai bine, ironia titlului nu-ncetează să mă minuneze.) Cu această convingere a superlativului Balanţei, la care adaug invariabil „versiunea lungă, nu cea scurtă“, m-am prezentat la prima întîlnire cu Lucian Pintilie, pentru a-l invita, cu o retrospectivă integrală, la ediţia a zecea – aniversară – a Festivalului Internaţional de Film Transilvania. Ocazie cu care revista oficială a festivalului, publicată în engleză – AperiTIFF –, avea să-i dedice un dosar consistent. Nimeni pînă atunci nu mai prezentase în România o retrospectivă completă dedicată lui Pintilie, iar eu, în idealismul meu, mă vedeam călare pe un cal alb, lansînd o propunere care, chiar dacă venea tîrziu, nu putea fi refuzată. N-a fost însă o întîlnire uşoară, aşa cum credeam. La jumătatea ei, Pintilie anulase retrospectiva. Ba chiar se pregătea, figurat vorbind, să scoată furtunul de pompier, cu jetul lui nimicitor. Mi-am dat seama atunci că sînt într-un film de-al lui, live, şi că o asemenea provocare necesită o reacţie pe măsură. Una pe care o mai văzusem – bingo! – în Balanţa şi, preţ de cîteva minute, am fost, ei bine, da, Nela. Am ripostat cu furia, dezinvoltura sinucigaşă şi atitudinea ei antisistem. În secunda următoare, Pintilie a devenit Mitică, personajul – tandru, cald, pus pe şotii – al lui Răzvan Vasilescu din acelaşi film. Trecusem screening test-ul. Retrospectiva de la TIFF era din nou în picioare. Aveam să regăsesc ludicul – sau, dacă vreţi, comicul negru – al acestei primei întîlniri, în toate momentele în care l-am acompaniat pe Lucian Pintilie în timpul festivalului, la prezentările filmelor. Chiar şi atunci cînd, după proiecţia cu Balanţa, doi spectatori iritaţi i-au sărit la beregată. „Conform temperamentului meu cunoscut, ori aş comite grosolănia şi impoliteţea de a nu vă răspunde, ori m-aş supăra foarte tare.“ Oricine îl cunoaşte cu adevărat pe Pintilie ştie că tăcerea şi antologica lui formă de „protest cu indiferenţă“ sînt mai crunte decît supărarea lui. Mă număr printre puţinii fericiţi pe care Lucian Pintilie s-a supărat foarte tare. Eram la New York, unde, printr-un miraculos concurs de împrejurări, contribuisem, alături de Corina Şuteu – pe-atunci director al ICR New York – şi Larry Kardish, director de programe la MoMA (care îi descoperise filmele la TIFF), la montarea primei retrospective integrale din America pe care muzeul i-o dedica cineastului. Pintilie revenea în State după mult timp, ca să descopere, consternat, chiar din prima seară, că aici fumatul este mai mult interzis decît permis. Iar vinovatul nu puteam fi decît eu, cel alături de care fumase atîtea şi atîtea ţigări Kent lung, în perioada de pregătire a retrospectivei, dar care uitase să-l prevină asupra acestui detaliu important. Şi atunci a scos, cu adevărat, furtunul, iar jetul lui, recunosc, m-a nimicit. Am fost proiectat, din nou, în plină Balanţa. Greşeala mea: uitasem că trebuia să iau în calcul şi scena asta. Şi nu am mai ripostat. Am înţeles atunci că a asista un artist de calibrul lui Pintilie, în care crezi, presupune o investiţie totală, non-negociabilă, care vine la pachet cu toate acele conflicte din personalitatea lui, din care s-a născut un film cum e Balanţa, pe care-l ador. În versiunea lui lungă, mergînd în răspăr cu Pintilie, care preferă versiunea scurtă. Dar acesta este deja un detaliu pe care îl acceptăm amîndoi, fără a-l mai chestiona.

Urmarea poate că o ştiţi: retrospectiva de la MoMA a fost un succes; deschiderea, în care Pintilie a citit cel mai frumos text al său (în opinia mea) din cartea lui – Bricabrac, dedicat lui Chaplin, a fost teribil de emoţionantă, MoMA a achiziţionat Reconstituirea în colecţia permanentă a muzeului, dar momentul la care ţin cel mai mult e tot acela în care am ieşit în faţa unui restaurant newyorkez ca să fumăm o ţigară, în stradă. Pipa păcii, cum ar veni…

Am lucrat apoi împreună, aproape un an, la arhitectura minuţioasă a box set-ului de DVD-uri conţinînd toate filmele lui, plus un disc de bonusuri cu materiale rare, alese după sute de ore de vizionări, conversaţii, temeri şi revizionări. Un soi de Bricabrac în imagini, care face portretul unui cineast esenţial (acesta este şi titlul box set-ului: Pintilie Cineast), pe care, cu această ocazie unică, l-am putut cunoaşte în toată intimitatea şi, uneori, vulnerabilitatea lui. Alături de el, am simţit, pe propria piele, exact ce a simţit Pintilie însuşi cînd l-a cunoscut pe Chaplin şi a scris acel minunat text despre el: „Şi, deodată, am realizat că marele artist avea, pur şi simplu, trac, (…) că el căuta instinctiv confirmarea geniului său, că dădea, la 80 de ani, la capătul unei opere care nu poate fi privită decît îngenuncheat, un examen în faţa mea, că eu trebuia să-i confirm geniul, ca şi cum i-aş fi confirmat rezultatul unei biopsii.“

În tot acest timp de cînd am avut privilegiul să-l cunosc, domnul Pintilie (e prima oară cînd mă adresez domniei sale aşa cum s-ar fi cuvenit să fac şi pînă acum, dacă n-ar fi îngreunat lectura) mi-a făcut cele mai calde şi mai frumoase dedicaţii scrise – pe revista AperiTIFF, pe broşura evenimentului de la MoMA şi pe box set-ul DVD. Iar atunci cînd m-am aşteptat mai puţin, acum cîteva luni, pe o străduţă din Tîrgu Mureş, mi-a mulţumit pentru apariţia box set-ului, spunîndu-mi: „Mihai, tu pentru mine eşti pe locul 1 şi pe locul 17…“ „De ce tocmai 17, domnu’ Pintilie?“ „Păi, pe 2, 3, pînă la 16 nu e nimeni altcineva, asta ca să ştii cum stai.“

Mihai Chirilov este critic de film.