În viața oricărui textier la gazetă apare inevitabilul moment de panică -stîrnit de evidenta inadecvare la subiectul pe care, cu arogantă inconștiență, a promis că-l acoperă (între noi fie vorba, acel „inevitabil moment“ se strecoară în cronologie mult mai des decît bietul autor și-ar dori – de cele mai multe ori, firește, din pricina obiectului articolului, nicidecum a bravului tastangiu). Vă veți întreba, poate: inadecvarea cui?

În cazul de față, cu „frivolitatea în politica românească“ pe masa de disecție, e clar că inadaptarea este reciprocă: și a frivolității față de politică, și invers. Oricît de multă ușurătate ar presupune frivolitatea, oricîtă neseriozitate, ea conține și o joacă, o oarecare abandonare boemă în curgerea lipsită de griji a minutelor, niscaiva dolce far niente garnisit cu o melancolie discretă, abia ghicită. Iar toate astea la un loc nu pot indica decît un rafinament vital, în esență, o abundență de energie care dă pe dinafara granițelor convenționale ale mecanicii sociale scrobite sau, pur și simple, ale celor „serioase“, instituționale. O „ușurătate a inimii“ acompaniază orice frivolitate, în antiteză clar marcată cu acea gravitas a manierei, manierismului, șablonului.

Bergson a înțeles: cînd suprapunem mecanica peste ce e viu, fluctuant, curgător, un accident nu doar că stă să se întîmple, ci, cu siguranță, se va întîmpla și vom rîde, ne vom descătușa hohotul, eliberator, peste absurdul mecanismului. Și, că tot e și ceva politică în ecuație, urmarea logică este că se înființează Ministerul Mersului Caraghios (wink, wink, Monty Python, know what I mean, know what I mean?!)

Ei, și acum apare problema: cînd ați văzut ultima oară un politician român, în ultimii 30 de ani, care să intre, fie și parțial, în definiția de mai sus?

Pentru o clipă, o idee perversă m-a bătut vag pe umăr și mi-a șoptit la ureche: „Ion Iliescu“. Dar numai și numai din cauza acelui zîmbet acum clasicizat, model perestroika, căruia nu i-a expirat garanția și, din cînd în cînd, ne semnalează că posesorul încă survolează planeta ca un Sputnik fugit din URSS spre independența vidă a spațiului, peste mode și timp, saviet Olimp. Însă nu, nu, tataie e din galeria clovnilor ucigași pregătiți în miezul Războiului Rece să fie exportați în parcurile americane de distracții pentru a tortura tinerele vlăstare ale capitaliștilor transatlantici, dar el a preferat să ciuruiască un cuplu de dictatori est-europeni la foc automat, apoi să-i rînjească cinic în față unei țări, din prima funcție în stat, vreo zece ani. Deci, nu, Iliescu nu e frivol, e doar un android căruia un cercetător rus ușor razna, însărcinat cu designul feței, i-a pus din greșeală un vizaj din colecția Circului Mare de Stat din Moscova.

Dar e, totuși, în politica românească, un candidat cu șanse serioase să primească eticheta asta a frivolității. Cariera lui de inimă zburdalnică începe în 1971, consemnată fotografic în revista Modern, condusă de Zina Dumitrescu. Care rememora episodul, în 2018, pentru Libertatea: „Eram pe bulevard, aproape de Scala, şi am văzut doi băieţi venind, din care unul era frumos foc. Era Călin. Pe vremea aceea lucram şi la revista Modern (nota Libertatea – revista era, în perioada respectivă, singura publicaţie de modă din ţară). Eram cu redactora şi cu un domn care lucra cu noi. Noi, femei, nu ne‑am putut duce, dar l-am trimis pe domn – du-te, te rog, la băiatul ăla şi întreabă-l cine e, ce face şi dacă vrea să colaboreze la revistă. S-a dus, l-a întrebat. Era elev în clasa a XII-a. A acceptat şi a doua zi l-am văzut la redacţie, pe strada Maria Rosetti. Uite aşa a rămas, a lucrat pentru un număr al revistei, i-a plăcut. Era un tip care, ca şi acum, emana nobleţe, educaţie.“

Veți spune că era, pînă la urmă, doar un puști de 19 ani, impresionat de brusca și neașteptata posibilitate a apariției la gazetă. Aproape douăzeci de ani mai tîrziu, însă, la începutul anilor ’90, fascinația asta nu-l părăsise și Călin, viclean copil de partid, nu rata nici o ocazie să se afișeze ba la liberali, ba la Starea Civilă. Pînă acum, la ultima instituție a semnat de cinci ori. Dar nici la prima, cea politică, nu a rămas dator: a înființat bisericuțe politice, s-a răzgîndit, a revenit la partidul Brătienilor, a primit ministere și chiar un guvern, apoi a dezertat din nou într-un mariaj pragmatic care l-a făcut și șef de Cameră parlamentară, pe lîngă dregătoriile de care deja se învîrtise pînă atunci. Cameră parlamentară care o conduce el, cum ar spune chiar Călin. Care (și nu „pe care“) a dovedit nu de puține ori că nu doar inima lui e zburdalnic-ușoară, ci și mintea îi plutește după cele mai vagi adieri.

În septembrie 2008, de exemplu, cînd se înmulțeau semnele că lumea se îndreaptă spre criză financiară, Tăriceanu rămînea de un optimism SF și declara de la Guvern că recesiunea „s-ar putea să aibă efecte pozitive, pentru că o serie de active imobiliare din Statele Unite se vor ieftini şi s-ar putea să fie români dispuşi să cumpere în America diverse active imobiliare“. A urmat, însă, o prăbușire a economiilor europene, parată de tăieri salariale în România care au dus, cel mult, la achiziții doar mobiliare.

Și mai devreme de 2008, Călin Anton demonstra o minunată imponderabilitate neuronală atunci cînd scria de mînă un celebru „bilețel roz“ către Traian Băsescu, pe care-l apela, perfect politicos, cu „Dragă Traian“ și căruia îi cerea „Dacă ai ocazia să vorbești la Parchet despre subiect?“, „subiectul“ fiind o mică problemă penală a prietenului Dinu Patriciu. Atît de mică încît avea dimensiunea rafinăriei Petromidia. Orice s-ar putea spune, deci, dar nu că lui Tăriceanu i-ar lipsi o anume candoare vecină cu naivitatea care se apropie periculos de mult de vastul domeniu al frivolității.

Totuși, deși actualul președinte al Senatului punctează puternic la impresia artistică, pierde la cea tehnică: atunci cînd vine vorba de Justiție, Tăriceanu dovedește o constanță nezdruncinată în acțiuni de sabotaj, ceea ce îi risipește din aura de pachiderm gingaș nimerit într‑un magazin de porțelanuri și îl descrie mai degrabă drept un rinocer pe prafuri.

Iar în acest moment, articolul pare a se apropia de predictibilul final: pare că nici un challenger nu se ridică la performanțele șefului ALDE. Și cum ar putea? Cum să existe un politician fără agendă ascunsă, fără planuri de îmbogățire, fără jocuri de culise pe care nu le-ar vrea cu nici un chip dezvăluite? Și, apoi, revelația: „RASDAQ să fie arestat, dacă a furat!“

Da, știu, dacă nu vă petreceți măcar o parte din zi pe piața de capital, s-ar putea să nu vă spună nimic acronimul Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotation, fosta bursă electronică de valori mobiliare de la București. Dar că, în 2000, deputata PRM Irina Loghin cerea arestarea bietei piețe electronice de capital pentru fraude, trebuie să fi auzit. Și, da, degeaba protestați că n‑ar fi făcut politică, Irina Loghin a intrat în Partidul România Mare în 1998, ceea ce i-a asigurat opt ani în Parlamentul României: patru ca deputat și alți patru ca senator.

Oricum, nu vă faceți iluzii: „regina muzicii populare“ nu mai reprezintă vreun colegiu parlamentar de prin țară nu pentru că nu ar avea oferte de partid, ci pentru că i se face mai senin în cap cînd împodobește bradul împreună cu Fuego, uneori chiar și în timpul verii. Iar asta nu poate decît să confirme că indicele de frivolitate îl bate de departe pe cel de pragmatism (bașca, nici nu a insistat cu arestarea nefericitului RASDAQ, spre deosebire de Tăriceanu, care are o obsesie cu magistrații și dosarele penale).

Așadar, pentru ca frivolitatea să existe în politică, e nevoie de o figură monarhică. Și invers: pentru ca o regină să intre în politică, frivolitatea e necesară. 

Cătălin Prisacariu este jurnalist și redactor șef-adjunct la revista Newsweek România.