Se pare că Dorothy Parker a zis cîndva că „leacul plictiselii e curiozitatea; curiozitatea însă nu are leac“. Ce bine! Pentru că sufăr de curiozitate şi nu mă tratez. Îmi place să citesc, să pierd zile în şir uitîndu-mă la filme, să ascult poveştile altora, să cunosc oameni, să îmi petrec timpul cu cîinele meu Parker. Reţete garantate de neplictiseală.

Mi se mai întîmplă şi să nu fac nimic. Dar, din păcate, în zilele noastre, dă din ce în ce mai rău să nu faci nimic. Treci drept un neica nimeni dacă nu ai cel puţin două telefoane, o tabletă, trei agende burduşite cu doi ani înainte cu „event-uri“ la care trebuie musai să semnezi condica. E la fel şi la Amsterdam, şi la Bucureşti. Asta mă cam plictiseşte. Deci, sufăr ca tot omul de plictiseală, în sensul iritării. 

Mă mai plictisesc oamenii care vor să trăiască mereu viaţa ca pe o distracţie, pe repede înainte. Mă plictisesc cei pe care Bertrand Russell îi numea, pe la 1930, în al său Conquest of Happiness: „generaţia care nu poate suporta plictiseala, (acea generaţie) va fi una de oameni fără anvergură, de oameni în care orice impuls vital se ofileşte încetul cu încetul“. Ei, asta mă sperie şi mă plictiseşte al naibii, şi la Amsterdam, şi la Bucureşti. Mă plictisesc cei cărora le e frică de plictiseală şi fug de ea.

Trăind în sau între cel puţin două culturi destul de diferite, şi dorindu-mi să le înţeleg cît mai bine, nu prea apuc să mă plictisesc. 

Cred că e un miez de adevăr cum că în România nu ţi-e dat să te plictiseşti. E valabil şi pentru străini, şi pentru noi ăştia, nici de acolo, nici de aici. Şi, mai ales, pentru români. Unghiurile din care e trăită „neplictiseala“ diferă de la unii la alţii. 

Eu văd România ca pe un loc foarte colorat şi muzical. Melancolic, exasperant, amuzant, unde umorul e mai mult decît negru. România (te) fascinează, atrage, bulversează, oboseşte, disperă, nedumereşte, cucereşte, doare, loveşte, plesneşte, tachinează, în timp ce îţi taie respiraţia, îţi şi ia minţile şi te scoate din ţîţîni. Cum să te plictiseşti? România e imprevizibilă.

Şi mai e ceva. Sentimentul că aici încă mai poţi face lucruri care să aibă importanţă, care să conteze, atît pentru tine, cît şi pentru alţii, iar asta nu are cum să plictisească niciodată.

Sînt momente în care mi se pare plicticos să trăiesc în Olanda. Mă obosesc, în primul rînd, plictiselile proprii legate de micile chichiţe olandeze cu care nu am chimie şi gata. De exemplu, să-ţi arăţi emoţiile poate fi un lucru  extrem de grav într-o ţară atît de lucidă şi de raţională. Mă plictiseşte lipsa spontaneităţii olandezilor în general. Totul pare prestabilit şi bine orînduit în orare şi agende sfinte. Mă plictiseşte că la fiecare zi de naştere se mănîncă tort de mere în cerc. Şi că petrecerile „nu pot“ ţine pînă dimineaţa şi, mai ales, că nu se dansează. Mă plictiseşte să fac liste cu ce vreau de ziua mea, cînd chiar nu vreau nimic, nici măcar tort de mere. Mă plictiseşte „mîncarea olandeză“, dar să mai şi mănînc iaurt ca desert e prea de tot.

Mai sînt şi plictisitor de nefumătoare, deci nu toate micile plictiseli trec cu un fum şi o inhalare (nici măcar la Amsterdam). Iar convingerea unor români cum că, odată plecat, emigrat, „scăpat din ţara asta“, „dom’le nu mai poate să-ţi fie rău, să te enerveze sau supere ceva, că doar ai plecat din ţară, nu?“ e plictisitor de plictisitoare. Mitul grădinii raiului din Occident, al veşnicilor cîini cu covrigi în coadă e plictisitor.

Şi încă ceva. În România, atunci cînd mă mai apucă bombănitul, sînt imediat pusă la colţ cu plictisitorul: „păi, cin’ te pune să te întorci?“. 

Anca Fronescu trăieşte la Amsterdam. A iniţiat languages4literature, o platformă prin care vrea să promoveze cultura românească în străinătate.

Foto: V. Eftenie