Sînt pe ultima sută şi textul tot nu e gata. I-aş zice draft semi-final. Aş mai avea nevoie de o săptămînă, dar nu mai pot amîna. Ştiu că, dacă nu-l dau acum, n-o să-l mai dau niciodată. 
 
M-am gîndit cîteva zile cum să bag tot ce fac în cîteva mii de semne? M-am panicat, că de ce n-am zis „nu“? Am încercat să mă calmez, să mă gîndesc, să-mi fac un plan. Am deja documentarea, tre’ doar să scriu. Dar nu pot să scriu fără un unghi de abordare şi o structură, pff.
 
Cînd eram mic evitam fetele. Nu ştiu de ce, mi se păreau arogante şi încrezătoare, mă speriau. Aveam acasă o soră cu trei ani mai mare, ştiam ce le poate mintea la nevoie. Preferam să îngrop securea războiului într-o criptă înainte să fiu nevoit să zic ceva sau, Doamne fereşte, să mă uit în ochii lor. 
 
Mi-a luat ceva timp să mă dezgrop şi, încă pe atît, să devin uman. Izolarea mă făcea să ratez o grămadă de chestii interesante, dar frica era mereu mai puternică. M-am programat să pot executa mici comenzi umanizatoare. Cu palmele asudate şi tremurici în genunchi, chiţăiam la nimereală cîte un răspuns lipsit de sens. Funcţiona, oricît de ridicol păream. Anxietatea s-a mai domolit şi s-a nivelat. Am redistribuit-o nediscriminatoriu, în tăcere, fără să mă prind. 
 
Mi-am dat seama că pot aplica tehnica nimerelii în situaţii variate. Mă poate ancora în orice realitate, deşi nu mă simt parte din ea şi nici nu-mi vindec anxietatea, eventual o estompez. 
 
Am început să scriu după mai multe experimente nepotrivite. Scrisul îmi oferă timp de gîndire şi spaţiu de exprimare. Pot să zic ce nu puteam să zic altfel, să caut răspunsuri şi să-mi definesc limitele. E cel mai bun instrument cu care pot controla frica, tratament şi cauză în acelaşi timp. 
 
Cînd am început să scriu, mi-am ales nişte filtre de nimereală, teme. Cu timpul am dezvoltat o pasiune pentru marginali: boschetari, ţigani, drogaţi, toate la un loc cu restul lumii. Cred că mi-e frică de întoarcerea la sărăcie, de alienarea socială, de fragilitatea mută a unei vieţi care contează, în cel mai bun caz, pentru cîţiva asemeni. 
 
Am vrut să înţeleg de ce ajungem acolo sau de ce nu putem să ieşim. Să mă asigur că n-o să ajung chiar eu acolo şi, în worst-case scenario, să ştiu ce am de făcut. M-am dus şi am vorbit cu oameni a căror existenţă mă terifiază, cu cei care-i ajută şi cu cei care le fac zilele şi mai grele. Am înregistrat, am pozat şi am scris cîteva articole, am citit altele, studii şi cărţi, am văzut zeci de ore de filme şi am colecţionat sute de discuţii şi dialoguri pe Internet. Informaţiile interesante le ţin într-un fel de bibliotecă. Pentru unele subiecte am foldere şi bookmark-uri, altele sînt pe vreun rînd de carneţel sau în telefon, idei sau capcane în care o să cad, cîndva, răsfoind o agendă mai veche. 
 
Acum cîteva săptămîni m-a întrebat un „ucenic“: Cum îţi alegi subiectele? N-am ştiut să-i răspund foarte clar, cred că i-am zis: Ele mă aleg pe mine. E adevărat, într-o măsură. Trebuie să vreau, să fiu disponibil, să mă expun. Cînd le am pe primele, merg la agăţat. 
 
Uneori aştept şi cîteva ore, paralizat de teamă. Mă învîrt şi fumez pînă cînd mă bagă cineva în seamă. Apoi fixez tema şi ascult ore, zile, săptămîni. Absorb cît pot şi storc cît pot. Împrumut din limbaj, din gesturi, mă schimb. De multe ori sînt nociv pentru cei din jur, trebuie să iau o pauză. Am dezvoltat mici rutine ca să mă organizez din mers şi să nu mă ard. Unele funcţionează. 
 
De prin septembrie lucrez la un material despre un parcagiu care a murit într-o secţie de Poliţie din centrul Capitalei. Cînd am aflat, anul trecut, de acest caz, voiam să scriu despre consumatorii de droguri infectaţi cu HIV. Eram la ARAS, un centru care se ocupă cu prevenirea HIV/SIDA. Mi-am notat săraci bătuţi sau aşa ceva. Îmi povestiseră şi alţi oameni despre cum sînt duşi pe cîmpuri, aruncaţi în Dîmboviţa, bătuţi, umiliţi, lăsaţi fără bani sau obiecte şi cum n-au ce să facă.
 
M-am apucat de documentat abia după cîteva luni. Nu mai ştiu cum mi-am adus aminte şi am văzut că începea procesul poliţistului inculpat. Aveam şi alte proiecte, dar n-am reuşit să le duc în paralel. Le-am pus pe pauză, nu ştiu dacă şi cînd o să le termin. Voiam să fie o poveste simplă, dar din una-n alta a devenit cel mai amplu şi mai greu material la care am lucrat. Nu m-a lăsat nici în zilele în care mi s-a părut că nu fac nimic. Cînd nu mai încăpem unul de altul, încerc să-i dau liber, să mai fac şi altceva sau să dorm. 
 
Scriu asta pe ultima sută de documentare. Întrevăd un design funcţional, ştiu ce-mi lipseşte ca să meargă. Am o tonă de documentaţie, caiete şi carneţele pline, chiar şi un soft cu care să le organizez după idei, notiţe, material brut şi drafturi. Unele sînt deja paragrafe sau chiar bucăţi de reportaj, dar vor suferi modificări. 
 
La final, o să le las pe toate la un loc, să se prindă. Cînd o să mă ia panica, o să devin insuportabil. O să mă închid în cameră o săptămînă, o să deschid softul-minune şi o să rescriu pînă cînd nu voi mai şti cine sînt. Apoi o să edităm în colectivul de redacţie pînă cînd toată lumea va fi mulţumită. 
 
N-o să mai pot amîna, dacă nu-l public atunci, nu-l mai public niciodată. O să zic că îmi mai trebuia o săptămînă, că puteam să-l scriu mai bine, că ar mai fi fost şi perspectiva aia, că. Apoi anxietatea va scădea, voi şti că e prea tîrziu, oricum nu eram eu şi acum am altceva de făcut. O să-mi iau agendele la verificat, o să mă uit prin liste şi o să mă apuc de documentat. Data viitoare o să fie mai bine. 
 
Ştefan Mako este reporter independent şi îl puteţi citi pe www.casajurnalistului.ro
a consemnat Ana Maria SANDU