În ianuarie 1990 am avut un nou imn de stat. Nu mai știu cît ne-a luat să învățăm noile strofe și melodia, eram în clasa a IV-a pe atunci, dar am o senzație vagă, prezentă și acum, de neplăcere, cînd îmi amintesc diminețile mohorîte în care, ridicați în picioare în vechile noastre bănci de lemn, ne chinuiam cu „Deșteaptă-te, române“. Fostul „Tricolor“, „Trei culori“ în varianta adaptată, mi se părea la fel de sintetic și de străveziu ca pînza drapelului de la festivitățile de detașament. Era ușor de reținut și nu părea să sperie pe nimeni. „Roșu, galben și albastru / Este-al nostru tricolor / Se înalță ca un astru / Gloriosul meu popor.“ Dintr-odată apăruseră dușmanii, tiranii și o presiune difuză, spiritul de acțiune și de revanșă. Cîte altele s-au schimbat odată cu imnul rămîne de discutat, dar dacă vorbim despre somn, vorbim și despre starea de conștiență, pentru că somnul e, pînă la urmă, opusul, suspendarea naturală a stării de veghe.

În acești termeni, România pare că reușește, nu știu cum, să își piardă această proprietate a vigilenței, sau măcar facem apel la acest lucru în mod periodic, să și-o recîștige și iarăși să cadă în somn. Ceva care seamănă cu ritmul circadian, acel reglaj complex hipotalamic, al neuronilor histaminergici din nucleul ventro-lateral preoptic, cînd cantitatea de adenozină scade și crește în celule, histamina crește și ea și scade sub controlul melatoninei, iar noi la fel, de-a lungul istoriei, ne trezim și ne adîncim în somn.

Alternanța e o constantă a conștiinței noastre colective, o găsim în toate ipostazele folclorului (cu diverse variațiuni) de la Miorița la cel de dată recentă – -Neam trezit. Poate nu ne place muzica, cred că nici versurile lui Mureșanu (și înțeleg că varianta asta, de 4/4, e mai „energică și mai ritmată“ (!) decît cea inițială), dar enunțul e fără echivoc – tiranii (se face referire la imperiile vecine, deci mai mult sau mai puțin barbari) ne-au adîncit în somul cel de moarte. Ce-i drept, valul acesta de trezire a conștiințelor naționale s-a produs peste tot în Europa, în epocă, iar începutul secolului XX a consumat o stare de hiperluciditate. Cînd comparăm perioada postbelică cu cea in-ter și antebelică, totdeauna găsim că atunci erau vremuri de efervescență intelectuală, socială, chiar și economică. Atunci l am avut pe Cioran (gîndirea întemeiată pe insuportabila insomnie) sau pe Camil Petrescu (gîndirea bazată pe insuportabila luciditate). Atenția și luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum de altfel atenția sporește și durerea de dinți. Marii voluptuoși și care trăiesc intens viața sînt neapărat ultralucizi. Greu de distins în limbaj literar pendularea între suspendarea conștienței și suspendarea conștiinței, dar ambele vin în opoziție cu luciditatea, vigilența, capacitatea de a percepe toți stimulii mediului, fiecare particulă a acestei realități, realitate însă, se știe, fără o finalitate a detaliului, putem asista infinit la atomizarea ei, fără să luăm o decizie în perfectă cunoștință de cauză.

Apoi am înregistrat o nouă perioadă de somn cu unde lente. Un somn mai degrabă înghețat, ca o paralizie hipnică. Imaginea cea mai reprezentativă am găsit o într-un poem din volumul Somnul din somn, al Anei Blandiana. Somnul folosit ca mijloc de protecție, profunzimea lui ca motiv de spaimă. Acel om care vorbește prin somn și se dă de gol poate fi auzit și poate da socoteală pe urmă, cînd va fi trezit, așa că în somnul său doarme un alt somn, și de-abia acolo poate spune ceea ce gîndește, deși astfel cuvintele lui se pierd pentru totdeauna. Între cele două somnuri se producea spațiul vid. Totuși era o soluție să întoarcem somnul în favoarea noastră.

În 1990, atunci cînd eu cîntam cu jumătate de gură „Deșteaptă-te, române“, ceilalți, mai mari, aveau din nou senzația unei treziri, și treziți constatau iarăși cum într-un fel ciudat ne furase somnul, ațipisem uite-așa, și uite cîte se mai întîmplaseră pe lume între timp. Fără intenționalitate nu există nici responsabilitate. Atunci, în 1990, dorința de a rămîne în priză era mai mare ca niciodată. De exemplu, în acea primăvară erau peste 90 de publicații, tirajele cărților rămăseseră la nivelul celor din anul precedent, dar mult mai variate ca subiect și fără presiunea cenzurii. Se citea în draci, cum spune astăzi cu regret orice scriitor. Apoi, în anii care au trecut, ideea de (re)trezire a revenit constant. Varianta douămiistă a lui „Deșteaptă-te, române“ e „România, trezește-te!“ cu 1-Q Sapro și Dizzy la microfoane și un refren care, preluat în heavy rotation de televiziuni, avea la un moment dat șanse să se impună ca noul ritm. „România, trezește-te / Sînt atîtea de făcut și te-ai rătăcit / România, trezește-te.“

Nu foarte de mult am inițiat un studiu încercînd să definesc fenomenul depresiv în comunitățile de tineri (studenți vs. angajați/muncitori), o analiză întinsă pe cei șase ani de studiu la Medicină. Bineînțeles, insomnia nu e un factor specific depresiei, a meritat să-l scot din context și să-l tratez separat. În acest substudiu, somnul variază odată cu anxietatea raportată, cu factorii sociali și cu specificul anilor de studiu. Concret, insomniile sînt mai frecvente în primii doi ani de facultate, cei de acomodare, cu tot bombardamentul de informație pe care îl presupune intrarea într-un alt sistem de învățămînt, și în ultimii doi, cînd studenții sînt tot mai preocupați de următoarea etapă de viață, de ce va urma. N-are rost să extrapolez modelul unei comunități la profilul unui popor, dar rămînînd în cadrul ipotezelor de lucru, tendința se poate observa fără mare îndrăzneală – somnul scade atunci cînd sîntem alertați, cînd apar grijile, cînd sîntem mai presați de informație și de decizie.

Stresați e un termen consacrat în vocabularul de azi. Sîntem stresați de posturile de știri, saturate de burtiere galbene, de radiouri, de ecrane albastre, de calculatoare, de rețelele de socializare, de opțiunile consumeriste, de oportunitățile de piață, care se deschid astăzi mai mult ca niciodată. Toate lucrurile astea vin să întărească aparența că noi luăm decizii și sîntem direct răspunzători de soarta noastră, iar asta ne ține, de fapt, în alertă mai mult decît toate celelalte la un loc. Viitorul e la doar o secundă distanță de prezent. Urmează un nou apel la deșteptare? Cum or să sune versurile și cum o să fie muzica? Românul s-a născut poet, am tot auzit asta. 

Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru.