Mijlocul anilor ’90 pare o perioadă extrem de stranie dacă ne raportăm la prezent. La Casa Albă era un democrat care împingea o agendă liberală în ceea ce privește comerțul internațional, românii reîncepeau să fie vag optimiști după șase ani de Ion Iliescu, mesajele către Moș Crăciun erau trimise majoritar prin Poșta Română, iar Romtelecom devenea o societate pe acțiuni și urma să fie privatizată. Tot la mijlocul ultimului deceniu al mileniului trecut, Internetul își începuse drumul de la categoria „bizarerie pentru tocilari care petrec prea mult timp în garaj“ la un bun de consum pe care din ce în ce mai mulți oameni îl doreau. Să ne amintim că vorbim de epoca î.e.F. (înaintea erei Facebook), în care social media nu se vedea încă la orizont, dar în care aveai acces la semnificativ mai multe poze cu pisici ca pînă atunci și, mai important, la o nouă unealtă prin care puteai comunica: e-mail-ul (fără a spune nimic despre mIRC și primele forumuri online).

De la e-mail la telegraf

Lansat în 1998 și devenit un succes la box-office, You’ve Got Mail nu va rămîne în analele cinematografiei altfel decît ca un asterisc la categoria comedii romantice – versiunea de Crăciun. Este genul de film clasic în care fata îl întîlnește pe băiat, cei doi se îndrăgostesc, se urăsc o vreme, apoi (cine s-ar fi așteptat?) rămîn împreună (pînă la adînci bătrîneți, cel mai probabil). Firul narativ principal este, așadar, un clișeu neinteresant. Cîteva detalii din dinamica interacțiunii celor două personaje fac însă ca această producție cinematografică să nu fie lipsită cu totul de orice fel de interes filosofic. Astfel, deși se disprețuiesc în viața „reală“, cei doi se îndrăgostesc în urma conversațiilor interminabile purtate pe un chat la care se loghează cu contul lor de e-mail.

Unul dintre motivele pentru care cultura pop este fascinantă (chiar și atunci cînd ia forma unor asemenea comedii romantice) este acela că pune la bătaie tot felul de intuiții interesante împărtășite de oameni la un anumit moment. În cazul de față, intuiția – deloc nouă – ar fi aceea că un nou mediu de comunicare vine la pachet cu reguli diferite ale interacțiunilor romantice dintre indivizi. De ce spun însă că genul acesta de observație nu este nouă? Pentru că, în 1880, Ella Cheever Thayer, o autoare relativ obscură în spațiul românesc, publica Wired Love. A Romance of Dots and Dashes. Romanul, ajuns bestseller zece ani de zile, spunea, în esență, aceeași poveste: o telegrafistă se îndrăgostește de un alt operator de telegraf și comunică în timp real cu acesta cu ajutorul tehnologiei aflate la dispoziție, cu complicațiile care rezultă de pe urma faptului că nici unul nu are, la început, toate informațiile relevante despre celălalt.

Păstrînd proporțiile, telegraful a fost, pentru secolul al XIX-lea, o transformare aproape la fel de radicală a modului în care oamenii comunicau pe cît au reprezentat-o telefoanele mobile și Internetul în faza sa incipientă. Posibilitatea de a schimba mesaje instantaneu, în care atît emițătorul, cît și receptorul pot dezvălui cît și ce doresc din identitatea lor, este elementul care leagă, la o distanță de un secol, poveștile anterioare.

Este deja un truism să mai remarcăm faptul că revoluțiile tehnologice produc mutații culturale semnificative la nivelul țesăturii instituționale care structurează relațiile sociale. Sarcina filosofilor, dar mai ales a eticienilor, este de a analiza în ce măsură transformările respective sînt în vreun fel problematice.

Libertate și autonomie

O dezbatere captivantă care are loc de mai bine de cîteva decenii în domeniul eticii cercetării vizează problema utilizării duale în știință. Exemplul paradigmatic este fizica nucleară: aplicațiile cercetătorilor pot fi pozitive în domeniul producerii energiei și negative în sectorul militar, chiar dacă nu există nimic intrinsec problematic în legătură cu acest tip de cercetare.

Teza mea este că noile tehnologii ale comunicării au de-a face, în esență, cu o problemă similară. Să luăm relația dintre noile tehnologii ale comunicării și libertatea individuală. Îmi aduc aminte cum în copilărie, în timpul vacanțelor petrecute „la țară“, trebuia să parcurg cîțiva kilometri cu scopul de a ajunge în partea cealaltă a satului la singurul telefon funcțional pentru a putea vorbi cu ai mei. În plus, apelul trebuia, desigur, programat din timp pentru a evita posibilitatea apariției conflictului pentru un bun atît de important și atît de rar. În prezent, genul acesta de scenariu este inimaginabil. Desigur, sîntem dependenți de infrastructura rețelei de telecomunicații pentru care am optat, însă nimeni nu poate spune că decizia privitoare la momentul în care vorbim cu o persoană ar putea să aparțină altcuiva în afară de noi. Apoi, costul de oportunitate al unui apel, SMS ori e-mail este aproape insignifiant, fie că interlocutorul nostru e vecinul de deasupra ori un amic care ne împărtășește un hobby, dar care locuiește în Noua Zeelandă. Globalizarea, în absența platformelor de comunicare digitală, ar fi ca mersul pe autostradă într-o căruță trasă de ponei.

Caracterul instantaneu al comunicării și costul de oportunitate scăzut al acesteia au deschis însă calea unor transformări greu de anticipat pînă de curînd. În primul rînd, au creat așteptarea normativă ca răspunsul din partea interlocutorului tău să nu întîrzie, deoarece știm că acesta poate să ne răspundă repede și că este înconjurat de dispozitive devenite mintea sa extinsă. Cine nu răspunde la timp este sancționabil atît moral, cît și simbolic prin expresii devenite meme precum „a da cu seen“. Schimbarea acestor cutume este de-a dreptul radicală dacă le comparăm cu cele din trecut, cînd timpul pe care îl aveam la dispoziție pentru a răspunde la o scrisoare ne îngăduia să cîntărim și să formulăm cel mai bun răspuns cu putință.

Noile tehnologii ale comunicării ne permit, de asemenea, să ne mărim aria autonomiei individuale deoarece ne conferă posibilitatea de a interacționa cu ceilalți în funcție de o identitate pe care ne-o construim în contextul unui control mai mare cu privire la ce vrem ca ceilalți să afle despre noi. Lărgirea autonomiei vine însă la pachet cu cel puțin două întrebări dificile: care este sinele autentic și ce ne facem dacă sinele autentic este, de fapt, un extremist paranoic ce dă frîu liber tuturor impulsurilor sale pe 4chan sau Reddit?

Îmbrățișaţi emoticoanele!

Uneori, tehno-pesimiștii au tendința de a îmbrățișa poziții conservatoare cu privire la statutul comunicării noastre digitale. Asistăm, spun ei, la o degradare a modului de exprimare: prescurtările iau locul frazelor atent buchisite, memele – unor idei complexe, iar emoticoanele – transmiterii sentimentelor noastre reale. O asemenea raportare la comunicarea digitală trece cu vederea însă un fapt important: după cum observa Friedrich Hayek, limbajul nu este ceva static, ci o instituție organică, în evoluție. Normele sale evoluează în niște parametri funcționaliști, iar încercările unor foruri de a stabili modul corect de a vorbi nu trădează nimic altceva decît o aroganță platoniciană de a avea un acces privilegiat la lumea Ideilor. Pentru un observator din exterior cu acces la întreaga istorie culturală a comunicării, între Catilinarele lui Cicero, engleza lui Shakespeare și ultimul clip de pe TikTok al unui puști din București diferența nu este de natură, ci de grad: gradul în care publicul-țintă rezonează la mesajul transmis de aceștia.

Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane al Academiei de Studii Economice din București și cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.