Istoria trăită a unui ONG de femei

Publicat în Dilema Veche nr. 317 din 11-17 martie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Sîntem în martie, luna în care femeile sînt răsfăţate cu cadouri sau îşi fac de cap pe la vreun spectacol Chippendale, iar feministele autohtone, băgate un pic în seamă, îşi spun oful prin media: prea puţine femei în politică, salarii mai mici pentru sectoarele de activitate feminizate, violenţă domestică şi trafic de persoane, distribuţie inechitabilă de timp şi responsabilităţi casnice, o mass-media suprasaturată de stereotipuri de gen, un învăţămînt conservator, lipsa de politici privind corelarea carierei cu viaţa de familie, o instituţionalizare de faţadă a problematicii de gen, lipsa unor strategii naţionale susţinute financiar privind egalitatea de şanse. În aşteptarea cadourilor şi a unor voci complementare care să abordeze problemele mai nuanţat, critic, dar şi autocritic, vorbind despre femei în diversitatea, nu doar în omogenitatea lor, despre marginalizări, dar şi automarginalizări ale mişcării de femei sau ale feminismului autohton, îmi permit să îmi fac eu singură un cadou. O autorecenzie.

Vine o vreme, probabil şi o vîrstă, cînd simţi nevoia să pui cap-coadă ce eşti cu ce puteai fi, ce ai făcut cu ce ai fi putut face. Dacă eşti „cineva“ îţi scrii biografia, memoriile. În ce mă priveşte, am orgolii, dar şi luciditate. Despre mine nu am de ce să scriu, dar am considerat că biografia „Anei“ –

–, ONG-ul de femei din care am făcut parte ani de zile, merită scrisă. După ani de zile în care, sub o formă sau alta, am făcut şi am trăit feminism (învăţînd, scriind, predînd, implementînd proiecte, supravieţuind ironiilor multora pentru aşa-zisul derapaj ideologic), am simţit nevoia şi obligaţia să scriu o carte despre această aventură personală şi colectivă.

Am scris această biONGgrafie (apărută în 2008 la Editura Polirom) din convingerea că, povestită, viaţa unui ONG în România (şi cu atît mai mult a unui ONG de femei), aşa cum a resimţit-o cineva dinăuntru, poate fi utilă. Cred că peripeţiile „Anei“, intersecţia de destine, fapte, contexte din jurul unei organizaţii pot fi o lectură interesantă pentru oricine se aventurează să facă şi altceva decît să se ducă şi să vină de la serviciu. Cred că povestită, viaţa de zi cu zi a unui ONG, cea de dincolo de rapoartele de activitate, poate da o imagine vie asupra a ceea ce este de fapt o asemenea organizaţie despre care nu ştiam nimic înainte de 1989 şi care este astăzi, la nivel de mental colectiv, încărcată de stereotipuri negative.

Istoria acestei organizaţii de femei, printre primele din România postdecembristă, singura asumat feministă de la început, este istoria unui ONG cu un CV oficial redutabil: multe proiecte de pionierat în zona egalităţii de şanse gîndite şi derulate, premii, contribuţii şi recunoaştere în diverse reţele tematice naţionale şi internaţionale, o revistă unicat în România (

) şi alte publicaţii, sute de vizitatori la un Centru de Resurse Multimedia pentru femei, studii de specialitate realizate ca suport pentru susţinerea unor schimbări legislative în zona egalităţii de şanse, şcoală unde s-au format multe specialiste în domeniu, semnificative reacţii oficiale la activ faţă de manifestări discriminatorii în societate. Sînt, desigur, date care pot sugera, în anumite limite, ce a făcut o organizaţie într-o anumită perioadă de timp. Şi totuşi, AnA a fost mai mult.

A fost nu doar un spaţiu fizic (pereţi, rafturi, computere, dosare), ci şi un spaţiu al ideilor, emoţiilor, entuziasmelor, inconsecvenţelor, greşelilor, amintirilor, un spaţiu „locuit“, adică trăit. A fost o sumă de proiecte publice, dar şi „bucătăria“ realizării acestora. AnA înseamnă pentru mine Mihaela, Anca, Theo, Ruxandra, Ioana, Roxana, Florentina, Nicoleta etc., adică cele pe care le-a adunat într-un loc feminismul, şi un interes comun pentru un anume tip de proiecte sociale, educative sau culturale, legate de problematica de gen în România.

 Au fost întîmplări la AnA de neconsemnat într-un studiu ştiinţific clasic, dar care dau, din punctul meu de vedere, mai multă substanţă, savoare şi autenticitate a ceea ce a fost cu adevărat (adevăr subiectiv, desigur) această organizaţie. Am fost furate ca-n codru de primul contabil angajat, am dus la capăt proiecte reuşite (de educaţie nonsexistă, dezvoltare comunitară, promovarea femeilor în politică, sensibilizarea mass media sau a sectorului civic la problematica de gen) în timp ce veneau iar minerii în Capitală sau ne murea un părinte, ne îmbolnăveam, făceam nunţi, năşteam, divorţam. Am muncit, dar ne-am simţit şi bine, ne-am certat, am bîrfit, am cercetat, dar am şi băut vin fiert de Crăciun, am avut parte de demisii furtunoase, ne-am neglijat familiile, am avut simpatii şi antipatii în cercul (din ce în ce mai restrîns) al organizaţiilor de femei, am fost uneori duplicitare adaptîndu-ne din mers la cuvintele-cheie ale finanţatorilor (drepturile femeilor, gen, dezvoltare comunitară, femeile-capital social, gender mainstreaming, integrare europeană etc.). Sînt aceste detalii relevante pentru a evalua viaţa unei organizaţii? Eu zic că sînt „condimente“ care dau viaţă, contextualizează, umanizează organizaţia conturînd poveşti în carne şi oase despre activismul civic învăţat pas cu pas de mine şi de alţii, în societatea noastră care încă suferă de ceea ce Piotr Sztomka numeşte sindromul incompetenţei civilizatorii, avînd o cultură civică infantilă, dominată de o precaritate a relaţiilor de tip comunitar.

Pentru ca să pot povesti despre AnA a trebuit deseori să mi-o imaginez ca pe o femeie cu vîrstele, toanele, problemele, sensibilităţile şi susceptibilităţile ei, cu grija sufocantă pentru alţii şi cu capacitatea de a se pierde în detalii. Vorbesc la trecut despre acest ONG, pentru că dacă eu, după numărul de ani de feminism, am ajuns la majorat, nu acelaşi lucru s-a întîmplat cu AnA. Din diverse motive, în prag de majorat, nu am mai avut energie (a se citi fonduri) să ne menţinem pe piaţa ONG-istă tot mai pragmatică şi mai competitivă. Ne-am împrăştiat care încotro la serviciile, carierele şi familiile noastre, cu gîndul că poate vom mai reuşi să reclădim contextul instituţional pe care l-am abandonat.

Deseori, de-abia cînd pierzi pe cineva drag, realizezi cît de mult însemna pentru tine şi simţi nevoia să îţi aduci aminte, să discuţi cu alţii exagerîndu-i poate calităţile, uitîndu-i defectele, caligrafiindu-i biografia. Poţi simţi asta, aşa cum mi s-a întîmplat mie, şi faţă de un ONG. Am „născut“, îngrijit şi crescut AnA. Am fost agasată de ea, am părăsit-o, am trăit-o şi apoi am scris o carte despre ea. Ce a însemnat pentru mine această aventură profesională şi umană? Cred că a satisfăcut diferenţiat, în diferite momente, o serie de nevoi umane de autoactualizare, status, afiliere, apartenenţă, siguranţă, dar şi de cunoaştere, implicare şi angajament concret în ceva. Feminismul mi-a redimensionat poziţiile faţă de multe lucruri, mi-a educat o gîndire empatică faţă de alţii, atentă, chiar suprasensibilă la diferenţe (nu doar de gen) şi la contexte. Am mai puţine certitudini, alergie la generalizări sau la gîndirea în verdicte. Fără aceşti ani de feminism academic şi activist, aş fi ratat şansa unei reaşezări profesionale, a unor prietenii speciale sau nu mi-aş fi descoperit calităţi de leadership şi manageriat instituţional.

O istorie nu e niciodată istorie a ceva, ci mai ales istorie pentru ceva. Istoria acestui ONG, părticică din istoria feminismului postdecembrist de la noi, este scrisă pentru că a fost trăită şi mai ales pentru că, la nivel individual şi colectiv, a fost un proiect educaţional pentru membri şi beneficiari. Cred că povestea „Anei“ poate fi o lecţie despre inocenţă şi pragmatism, despre entuziasme şi birocraţii, despre contradicţiile dintre feminismul teoretic şi cel aplicat, despre succese şi eşecuri, despre prietenii şi alianţe, despre activismul offline şi online, despre femei, feminităţi şi mişcarea de femei, despre efectele perverse ale feminismului de import, despre balcanisme, tranziţie sau integrare europeană în varianta ei românească.

 Cu siguranţă nu este important ce a însemnat pentru mine „AnA“. Dacă a însemnat ceva pentru cei care i-au călcat casa atunci cînd o avea, i-au citit publicaţiile, atunci cînd le producea, s-au contaminat cu spiritul civic sau cu sensibilitate la problemele de gen din societatea românească, atunci, deşi regret că nu a ajuns la majorat, mă bucur că am făcut parte din poveste. Şi cum în poveşti orice e posibil, visez chiar la o revenire la viaţă (nu neapărat datorată unui prinţ!). Ca să dau dovadă că sînt „majoră“ în ale feminismului, devin pe final sfătoasă şi pledez pentru un feminism de viitor care să includă mai mult decît să excludă, să vorbească, dar să şi asculte (nu doar să cerceteze!), un feminism mai puţin feminizat, mai puţin victimist, în care să aibă loc o trecere armonioasă de la o generaţie la alta, care să se insinueze inteligent şi actualizat în multe discipline, să reuşească puntea între activism şi teorie. Visez la un feminism cu priză la public, complementar la cel academic bine aşezat la noi, la un consum democratic, firesc, natural de feminisme în societatea românească.

Emancipată peste (sau fără) măsură, mi-am făcut propriul cadou de Mărţişor prin această autorecenzie în care m-am lăudat că am scris o carte bună... Rectific: am trăit o „carte“ bună!

biONGbrafie. AnA – istoria trăită a unui ONG de femei,

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.