De fiecare dată cînd îl ascultam pe Alexandru Paleologu treceam pe negîndite pragul dintre receptare și admirație. Distanța se topea într-o stare benefică de inspirație și confort. Eram atras irezistibil – și sînt în continuare – de eleganța dezinvoltă a vorbirii sale – căci „scrisul nu e decît un succedaneu“ – despre „lucrurile cu adevărat importante“: modestia, curajul, inteligența, prietenia, iubirea, umorul, credința, frica, politețea – tot atîtea forme ale existenței care, printr-o alchimie proprie fiecăruia dintre noi, capătă un sens. Alexandru Paleologu cunoștea, de bună seamă, arta acestei „alchimii a existenței“ și părea mereu gata, cu o generozitate de boier, cum ar fi spus prietenul său N. Steinhardt, să o împărtășească celorlalți.

Păstrez aceste impresii din anii studenției la Filosofie, cînd prietenii îmi priveau cu o anume rezervă admirația, îngrijorați, probabil, că aș putea ceda în fața culturii de salon și renunța, inevitabil, la asceza gîndirii… În plus, pentru mulți din generația mea, Noica-personajul din Jurnalul de la Păltiniș și Noica-autorul fuseseră la originea opțiunii pentru filosofie ca iscusință supremă a omului. Or, Alexandru Paleologu scrisese Despărțirea de Noica, act ce ni se impunea atunci ca unul de indiscutabilă lezmajestate. Știam aceste lucruri, așa cum știam și de mărturisirea cedării în anii de după închisoare, dar cu toate acestea atracția mea rămînea intactă. Modelul Noica a continuat să joace rolul său formativ în acea perioadă, fără ca textul lui Alexandru Paleologu să aibă efectul unei contraponderi demitizante. De fapt, revizitînd după ani aceste „lăcașuri ale memoriei“, îmi dau seama că cele două planuri se intersectau doar acolo unde le îngăduiam și că nu eram deloc dispus să fac din tensiunea lor reală propria mea tensiune. Dimpotrivă, erau în egală măsură ingredientele unei noi alchimii.

Ce aș putea evoca mai întîi ca să-mi mărturisesc datoria față de Alexandru Paleologu? Paginile sale provocatoare despre „bunul-simț ca paradox“, cele de o justețe absolută despre prietenie ca fenomen al spiritului, „mai presus de dreptate“, evocările lumii interbelice sau apelul la „abisalul Caragiale“? Elogiul netemperat al Balcanilor sau pasiunea pentru romanul Război și pace? Reflecțiile despre „metafizica politeții“ sau cele despre moștenirea creștină a Europei? Fără a le urma întru totul, ele au avut rostul de a nu mă lăsa să trec pe lîngă lucruri esențiale, pentru că erau încărcate de virtuțile adevăratei întîlniri. A le (re)citi e ca și cum le-ai (re)asculta, aflîndu-te, dintr-o dată, față în față cu autorul, în atmosfera de superioară convivialitate creată de prezența sa. În răspăr cu puterea corozivă a timpului, această forță vitală poartă pecetea unui stil care, șlefuit la școala moraliștilor francezi, ținea împreună respirația firească a conversației cu decoctul rafinat al inteligenței.

Mai degrabă decît o măiestrie formală, tinzînd spre perfecțiunea portretului și a aforismului, stilul lui Alexandru Paleologu avea farmecul unei priviri înțelegătoare asupra lumii: rigoarea observației sale nu rămînea suspendată necruțător, ci se înscria într-o subtilă teodicee. „Mediocritatea omenească – nota el – vine din penuria sentimentelor, nu din a inteligenței. (…) Inteligența devine cu adevărat mare și capabilă de o progresie nelimitată, devine acel miracol al minții umane care sporește conștiința și o adîncește, numai în aliaj cu un mare sentiment și e pe măsura acestuia: cît sentiment, atîta inteligență“. E doar o fărîmă din pledoaria sa pentru luciditatea care nu ucide, pentru frumusețea care merită trăită, pentru inteligența inimii, capabilă să practice modestia ca metodă, să recunoască misterul existenței și să se amuze copios de comedia umană. În contrast cu feluritele proiecte de a supune viața abstracțiunilor, întîlnim aici o încrezătoare, dar nu mai puțin critică încercare de a surprinde sensurile din plasma experienței, cu tot cu savoarea întrupării lor.

Îndreptîndu-și atenția asupra lucrurilor în aparență minore sau secundare, privirea lui Alexandru Paleologu nu reflecta deloc alegerea ușoară, înclinația voluptuoasă spre superficial și efemer, ci convingerea că viața conține infinite resurse de ascuțire a discernămîntului și de elevație. Pentru el, cărțile nu-și împlineau rostul decît dacă ajungeau să formeze o înțelegere lăuntrică, o înțelepciune practică – probă supremă a nobleței de spirit. Cultura veritabilă – spunea – „nu poate fi decît umanizantă, sporitoare a înțelegerii, îngăduinței, compasiunii și bucuriei“: ne fay rien sans gayeté era îndemnul lui Montaigne pe care el nu ezita să-l interpreteze pascalian în sensul intuiției infailibile a inimii. A ști să cercetezi și să asculți această misterioasă putere de cunoaștere a inimii e calea unei înțelepciuni pe care Alexandru Paleologu a pășit vîrstă cu vîrstă, expunîndu-și propria failibilitate, pînă la solara asumare a credinței. Cu același stil, cu autoironie, fără ipocrizii. Iată ce mărturisea într-un interviu: „Un autor ca Proust nu are, efectiv, nici un fel de raportare la transcendență: o are, totuși, prin simpla, formidabila lui putere de creație și, mai cu seamă, prin cazuistica sufletească, pe care mi s-a întîmplat s-o regăsesc citind din Pateric sau din diverși Părinți ai Ortodoxiei, ca Varsanufie sau Isaac Sirul, la care mă frapează această investigație sufletească și o luciditate de investigație de tip proustian“. Poate că nu am fi departe de adevăr dacă am reciti astăzi textele lui Alexandru Paleologu ca pe confesiune-pledoarie pentru înțelepciunea, adeseori uitată și disprețuită, fără de care viața și-ar pierde gustul și, în cele din urmă, sensul… 

Bogdan Tătaru-Cazaban este doctor în filozofie al Universității din București, cercetător științific la Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române şi co-fondator al revistei Chora. Cea mai recentă carte publicată: Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești, Editura Humanitas, 2017.