Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, traducător și editor. Coordonează Colecția „Anansi” a Editurii Pandora M, pentru care a și tradus recent volumul Noapte credincioasă și virtuoasă al poetei americane Louise Glück, laureată anul trecut cu Nobelul literar.

 

Se publică foarte multă poezie românească și foarte puțină poezie în traducere. De ce anume e nevoie pentru ca un poet străin să fie tradus la noi cu o carte?

Cred că trăim în acel segment al basmului în care ni se spune că în pădurea alăturată sînt monștri, deși nu i-a văzut nimeni. Altfel nu-mi pot explica teama unui editor în fața unui avans amărît pentru o carte de poezie. Dacă tot e pierdere curată, cum se tot repetă, atunci să ne-o asumăm cu ștaif, nu? Dacă tot publici o carte de poezie autohtonă, cred că-ți permiți și un avans de cîteva sute de euro pentru a obține drepturile pentru un mare autor străin. Cît despre traducere, în cazul poeziei sînt mulți traducători buni care lasă de la ei, numai să vadă cartea pe piață.

Serios, cred că afacerea cărții, inclusiv a celei de literatură, s-a schimbat atît de mult în ultimii ani, încît poezia trăiește deja de mulți ani, fără s-o știm, într-un univers paralel. Cîteodată mai trimite încoace semne, zdrăngăne lanțuri și flutură draperiile, însă nu mai impresionează pe nimeni ca obiect comercial. Abia un Pulitzer, un Nobel mai agită apele, însă o fac superficial, trăgînd strigoiul respectiv în zona unui vag consumerism, ca să-l înțeleagă și editorul de școală nouă. Nu știu ce-i trebuie unui poet străin ca să fie tradus. Sincer. Nu știu. Poate o nebunie a unui director editorial, poate o nebunie a unui traducător care să insiste într-atît încît să fie băgat în seamă. Poate. Sau curajul cuiva care să intre în pădurea aia, apoi să se întoarcă și să ne spună că nu e nici un monstru pe acolo. Ne aflăm de 30 de ani în zona recuperărilor esențiale, dar n-am reușit nici măcar cît se făcea înainte de 1989: nu doar că nu am recuperat în această zonă, ci mai curînd ne-am îndepărtat de contemporaneitate. S-a recuperat T.S. Eliot, se recuperează Pound, i-am recuperat pe Celan, Pessoa și alți cîțiva, însă acestea sînt insule dintr-un arhipelag ale cărui contururi devin din ce în ce mai vagi. Pe de altă parte, scriem o poezie foarte bună, care se hrănește dintr-un sistem ce pare să se autogenereze: de multe ori am senzația că toată revolta și cinismul „bun” necesare literaturii adevărate s-au refugiat la noi în poezie.

Reviste precum Poesis Internațional și Zona Nouă publică poezie străină. Dar mai poate acest lucru influența poezia tinerilor (ca pe vremuri) în condițiile în care acum poezia lumii e disponibilă oricui în original? Ce rol mai are traducerea poeziei?

Traducerea e un act de mediere între două culturi, poate că n-ar trebui s-o judecăm exclusiv utilitarist. Traducerea trebuie să existe, e ca o ușă care trebuie deschisă pentru ca atmosfera din cele două camere să se echilibreze. Chiar dacă în bulele noastre toată lumea pare cultă și cosmopolită, marea majoritate a publicului nu poate accesa integral un poem dificil original. Ca să nu mai vorbesc de alte limbi. O cultură care nu poate să umple un corp de bibliotecă cu marile cărți de poezie a lumii nu cred că poate produce ea însăși ceva „sănătos”. Trebuie să ieșim un pic din superbia asta care ne face să spunem că sîntem poporul cărții și să privim cu maximă luciditate decalajul dintre noi și cultura anglo-saxonă, de exemplu. Dacă tinerii poeți (prin „tineri” îi înțeleg și pe cei din generația mea și a ta) privesc cu interes nedisimulat spre America și Marea Britanie, iar publicul ajunge cu privirea cel mult la Nichita Stănescu (unul edulcorat și sentimentalizat cu pompa de școală), atunci e evident că avem o problemă. Un organism macrocefal, cu piciorușe de miriapod (multe, dar mici).

Consideri că există o distanță crescîndă a receptării dintre tinerii poeți si cititorii de poezie? Ce anume o provoacă/întreține?

Da, așa consider. Dat fiind că poezia este obiectul de cult al unei secte, e normal ca membrii respectivei secte să fie versați în misterele religiei lor. Din păcate, distanța dintre realitatea acelor mistere și ceea ce crede publicul larg este enormă: vorbim aici de un secol și jumătate de decalaj, în condițiile în care școala insistă pe bibliografii care mă adormeau pe mine acum 20 de ani. Și nu se reduce doar la poezie decalajul acesta: copiii mei au primit pe lista de lectură pentru vacanță Mircea Sântimbreanu și Vasile Alecsandri. Acum, să mă ierte zeul bibliografiilor, dar le-am dat eu unele alternative. Cîți părinți pot face asta, însă? Vina este împărțită între școală și mulți alți factori care, cumulați, ne mențin într-o stază morbidă.

Ai tradus Edward Hirsch (Focul viu, Editura Polirom, 2017) și, recent, Louise Glück. Care e relația dintre tine ca poet și tine ca traducător? După ce criterii alegi ce poet traduci?

Îmi place să traduc, e o activitate care-mi ține mintea trează și mă ține pe mine ocupat atunci cînd nu scriu. Altfel aș lua-o razna. E, cumva, o ocupație de Purgatoriu. Poet nu mă mai consider, poate cel mult un om care scrie poezie ocazional, cînd simte nevoia. Dar recunosc că traducerea stimulează glanda poetică. Adeseori mi se întîmplă să încerc o „replică” sau o polemică cu cel/cea pe care-i traduc.

Cele două traduceri de poezie pe care le-am făcut pînă acum au avut cauze conjuncturale (o vizită a poetului în România și Premiul Nobel pentru Literatură de anul trecut), dar asta contează mult mai puțin. Din nefericire, nu criteriile personale primează în selecția poeților traduși, dat fiind că ontogeneza repetă filogeneza.

Dacă s-ar alinia planetele, ce alți poeți ai traduce?

W.S. Merwin, Frederick Seidel, W.H. Auden, Philip Larkin, Robert Lowell.

a consemnat Marius CHIVU

Foto: Camelia Toma, Muzeul Poezie(i), Iași