Fie personal, fie profesional, toți ne întîlnim, la un moment dat, cu ratarea. Cu acel moment cînd o dăm în bară. Și nu e un moment plăcut. Cu toate acestea, fiecare avem o abordare diferită în ceea ce privește eșecul.

Unii îl ignoră senin, dînd la spate, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, trecînd peste, ușor, precum gîsca prin apă. Alții îl cosmetizează, transformîndu-l în ceva „pozitiv“ – îndulcind gustul amar al dorințelor sfărîmate într-o lecție de viață. Sînt oameni care nu-și asumă eșecul nici în ruptul capului, dînd vina, revoltați, pe alții, sau blamează, fatalist, pronia cerească și stelele nenorocoase. Și, bineînțeles, sînt cei care nu fac față eșecului, alunecînd pe panta depresiei.

Dosarul de față abordează problema ratării pe diferite paliere. Într-un interviu, psihologul Zenobia Niculiță vorbește despre mecanismele interioare care se activează cînd avem de-a face cu un eșec. Ioana Bot scrie despre alegerile făcute în viață, despre balanța dintre fericire și ratare. Adrian Cioroianu răspunde întrebării: a ratat România oportunități de-a lungul timpului? Ioana Avădani comentează „dreptul de a greși“ al jurnalistului, din perspectiva CEDO, dar și despre „superputerea“ acestuia de a-și corecta greșeala prin „venerabila instituție a eratei“. Cum sportul și politica nu puteau fi… ratate, Radu Naum scrie despre mari „ratangii“ în sport, iar Cătălin Prisacariu despre politicianul „amfibian“ care „nu se ratează în nici o situație“ pentru că „atunci cînd n-a mai putut înota în apele mîloase ale comunismului sovietic, a ieșit pe mal, unde i-au crescut piciorușe firave, dar suficient de puternice ca să-l poarte pe uscat“.

Ilustrație de Ion BARBU