În timpul izolării din primăvară, printre sutele de articole încercînd să explice în fel şi chip situaţia fără precedent cu care ne confruntam, am dat şi peste proiecţia hiperoptimistă a unui filozof german. Acesta îşi imagina cum, la final de 2020, ne vom regăsi nu doar triumfători în lupta cu noul coronavirus, ci şi mult mai solidari decît eram înainte, ba chiar decişi să întreprindem un efort colectiv care să schimbe cu adevărat faţa lumii. Pandemia va fi funcţionat ca un ghiont salutar, dezmeticindu-ne şi transformîndu-ne în fiinţe cu adevărat responsabile şi dispuse să modifice cursul istoriei, fie că vorbim despre dezastrul încălzirii globale sau de inegalităţile structurale ce definesc societatea contemporană.

Ar fi lipsit de noimă să reproşăm, acum, lipsa de acurateţe istorică a unei asemenea predicţii, cîtă vreme era vorba, mai curînd, despre un exerciţiu de gîndire deziderativă dusă la extrem – însă unul bazat pe credinţa definitorie a Iluminismului în progres social accelerat, ca urmare a înţelegerii corecte a provocărilor şi lecţiilor istoriei. Un bun prilej să ne întrebăm: care e fundamentul şi care e rostul judecăţilor despre viitor pe care le emit filozofii?

Din primăvară pînă acum, aproape că nu a existat gînditor cît de cît notoriu care să nu se fi pronunţat în legătură cu schimbările pe care le va genera pandemia în modul nostru de viaţă, de aici înainte. Diferenţele de opinie sînt considerabile şi nu e loc aici să le trec în revistă. Mai important mi se pare să adresez întrebarea de principiu: de ce filozofii? În ce fel ar putea conta părerea acestora mai mult decît cea a specialiştilor din diverse domenii sau a oamenilor obişnuiţi de pe stradă?

E cazul să adaug o remarcă de ordin istoric: de fapt, interesul filozofilor pentru prezent nu datează de foarte mult timp. Foucault vedea în emblematicul articol prin care Kant căuta să răspundă la întrebarea: „Ce sînt Luminile?” un soi de moment de cotitură, pornind de la care filozofia nu îşi mai asumă ca sarcină doar decelarea principiilor universale sau a structurilor eterne ale gîndirii, ci aspiră la înţelegerea efectivă a prezentului şi a lumii în care gînditorul îşi duce viaţa. Demers indisociabil de formularea unor judecăţi cu privire la trecut, ca şi a unor avertismente, împletite cu speranţe, în legătură cu viitorul. După aproape 250 de ani de la eseul lui Kant, putem spune că filozofii merită trataţi cu suspiciune atunci cînd îmbracă mantia „stăpînitorilor de adevăr”, emiţînd verdicte categorice despre sensul istoriei şi înghesuind realitatea complexă în şabloanele unor teorii prin care vor să explice totul. Însă ei trebuie ascultaţi cu luare-aminte atunci cînd vorbesc din postura unor veritabili mediatori sau traducători culturali, capabili să conecteze sfere de discurs sau discipline diferite, să spargă bule epistemice, să deschidă camere de ecou şi să judece lucrurile din cît mai multe unghiuri.

În acest orizont, filozofii din zilele noastre ne ajută să înţelegem mai bine că schimbările majore pe care am început să le trăim în 2020 – e deja limpede că munca, educaţia, comerţul, turismul sau divertismentul nu vor mai fi niciodată la fel – nu reprezintă, în fond, decît accelerarea unor tranziţii pe care marii jucători transnaţionali din capitalismul „de silicon” le aveau în vedere de aproape 30 de ani. Pentru a cita un excelent studiu al lui Constantin Vică („Lumea e o mare reţea. Pandemie, Internet şi instituţii“, apărut în Revista de filosofie aplicată, într-un număr special din această vară), e vorba despre „migrare online, dataficare şi algoritmizare a vieţii, o schimbare în care tehnologiile digitale preiau rolul clasic al instituţiilor, atît formale, cît mai ales informale”.

Pandemia a funcţionat ca o hîrtie de turnesol pentru temerile şi preocupările noastre majore cu privire la viitor. În funcţie de domeniul de interes, specialişti şi activişti civici se întrec în profeţii despre ameliorare genetică, inteligenţă artificială, descreştere postcapitalistă sau transformare a raportării la natură şi mediu a omenirii civilizate. Între cele două extreme, „devenirea-animal” şi „devenirea-cyborg”, există un întreg registru de poziţionări alternative în hype-ul postumanist. Dar ceea ce mi se pare de cea mai mare urgenţă e să înţelegem cum a afectat – sau a alterat – pandemia relaţiile personale. Pentru că succesul oricărui proiect colectiv se bazează pe capacitatea noastră de a construi şi a prezerva relaţii umane de calitate. Iar „conectivitatea izolată” în care ne-am dus zilele în 2020 nu poate ţine loc de viaţă comunitară.

„Aş vrea să ne vedem, dar nu cred că e safe”. E titlul emblematic ales de George Roşu pentru o expoziţie colectivă curatoriată la Sibiu, în noiembrie, cu proiecţii video vizionate fără a intra în spaţiul de artă, adică doar de la geam (pentru ca publicul să rămînă safe): lucrări evocînd „izolarea”, „singurătatea” şi „aparenta absurditate a încăpățînării de a continua construcția unui parcurs artistic, deși totul pare că se dărîmă în jur”. Avem de ales?

Bogdan Ghiu ne atrage atenţia asupra celei mai frapante „traduceri” a numelui bolii, una indistinct literală şi metaforică a abrevierii engleze: COVID (de la coronavirus disease), adică „vidul împărtăşit”. În Pandemiocraţia – carte recent apărută la Editura Tact –, el reflectează cu privire la noul înţeles biopolitic al „vieţii după supravieţuire”, vorbind despre „cum am devenit cu toţii refugiaţi (acasă)” sau „cum am fost daţi afară înăuntru”. Formulări memorabile şi însemnări la cald, dintr-un soi de „jurnal de virus” (ca să evoc şi titlul expoziţiei online puse la cale, în izolare, de Dan Perjovschi), despre distanţare, înfrigurare şi risc de gripare catastrofală a relaţiilor interumane. Aceasta rămîne, pentru mine, întrebarea de căpătîi: învăţăm, în condiţii extreme, lecţia solidarităţii sau ne însingurăm şi mai mult, în spatele ecranelor şi al măştilor noastre, ne alienăm, ne desfigurăm? Doar viitorul ne-o va spune.

Cristian Iftode este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București.

Foto: flickr