Îndoiala noastră cea de toate zilele…

Publicat în Dilema Veche nr. 830 din 16 - 22 ianuarie 2020
Îndoiala noastră cea de toate zilele… jpeg

Paradoxal, cu privire la îndoială, filosofia ne învață de foarte mult timp că știm că nu știm nimic (Socrate) şi că atunci cînd te îndoieşti de toate nu te poți îndoi de faptul că te îndoieşti (Descartes). Scepticismul sau îndoiala metodică face parte din filosofie încă de la începuturi. Pentru a avea o cunoaștere sigură, trebuie să te îndoieşti de tot. Dar nu există un singur mod în care ne putem îndoi, există multe tipuri de îndoieli şi, fără a avea pretenția de exhaustivitate, o să investigăm cîteva dintre ele.

Îndoiala ca mirare este dată de marea surprindere existențială prin care vrei să cunoști universul, nedumerit fiind de vastitatea şi multitudinea fenomenelor lui. Aceasta este îndoiala copilului care cu bucurie investighează lumea. Întreabă tot timpul ce e asta şi de ce e așa. Ea este motorul cunoașterii noastre. Cînd această curiozitate este dublată de scepticism, de îndoială metodică, atunci sînt toate șansele ca acela care o face să meargă pe drumul cunoașterii, pe drumul filosofiei şi al științei. Dar mai există şi îndoiala ca suspiciune, acea îndoială hrănită de bănuială, neîncredere şi nesiguranță. De obicei, aici explicațiile comportamentelor noastre ne vin dintr-o conspirație universală, fie a planetelor şi elementelor lumii, fie a unui grup de oameni care controlează omenirea. Mai putem avea parte şi de „îndoiala soacrei“, adică de acea cîrîială neîntreruptă că tot ceea ce facem nu e bine, căci universul trebuie pus în ordine şi că lucrurile trebuie să stea la locurile lor, toate acestea fiind evident stabilite ab initio de „soacra“, de personajul care vrea să-şi impună ordinea şi ordinele. Mai există şi îndoiala dogmatică, deznădăjduită, care sfîrșește în agnosticism şi care susține că indiferent ce am face, oricît ne-am îndoi şi am ști, oricum nu vom putea cunoaște niciodată tainele profunde ale lumii. Toate aceste îndoieli vin pe fondul dorinței noastre de certitudine. Noi vrem să știm lucruri clare şi precise şi, ca să știm, trebuie să vedem ce nu știm. Dar poate singura mare certitudine este dată de nevoia de a ne îndoi de tot, de fertila conjuncție între mirare şi scepticism. Buna îndoială, cea de toate zilele, este aceea prin care nu acceptăm nimic înainte de a fi examinat critic. În acest caz, îndoiala şi smerenia epistemică (intellectual humility) merg mînă în mînă şi fac casă bună. Cunoaşterea care ne hrănește orgoliul este fatalmente nocivă în cele din urmă, căci orgoliul de a crede că știi destul ne omoară din punct de vedere cognitiv. Certificarea morții epistemice a cuiva este dată de ceva de genul: maică, eu am învățat destul în școală, n-are rost să citesc acum, că am făcut-o destul la tinerețe... etc. Prin astfel de cuvinte, oamenii își marchează propriul parastas mental şi devin cadavre ambulante. Refuzul de a mai vrea să cunoști, să scormonești prin tainele lumii, este refuzul unei ființe vii de a mai fi cu adevărat vie, rămînînd doar un mecanism care procesează materie. Instalarea în certitudine e deșertul gîndirii. Marea noastră putere e, din contra, să ai tăria şi flexibilitatea mentală să recunoști cu onestitate că lucruri pe care le-ai crezut adevărate sînt false.

E foarte greu să educi societatea pentru o bună îndoială, pentru că societatea prețuiește încrederea şi, într-o oarecare măsură, chiar aroganța, căci arogantul este perceput ca elitistul intangibil, care deține secrete şi putere. Marea problemă este că arogantul este de cele mai multe ori un ignorant înfumurat şi impertinent, care se crede mult mai știutor decît este. Se știe că prostul nu e prost destul pînă nu e şi fudul. Şi e fudul deoarece, cu cît este mai prost, cu atît se crede mai deștept. Fenomenul Dunning-Kruger a fost identificat şi fundamentat în psihologie ca fiind efectul de supra-încredere. Pe scurt, avem parte de nişte mecanisme psihologice care generează o eroare de autoevaluare, în sensul în care cu cît ești mai ignorant, cu atît te crezi mai deștept. Tendința de supraevaluare personală a incompetentului este un fenomen foarte vizibil şi foarte răspîndit.

Ignoranța noastră este în unghiul nostru mort. Nu o vedem cînd ne depășește şi ne lovește. De aici şi nevoia de specialiști şi de smerenie epistemică. Avem nevoie de oameni care își știu bine domeniul de competență şi care dau dovadă de modestie, care nu fac bravadă cu ceea ce cunosc, știut fiind că, pe măsură ce știi mai multe, cu atît îți dai seama cît de puține știi, de fapt.

Sorin Costreie este conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universității din Bucureşti şi prorector al acestei universităţi.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Medvedev: „Românii nu sunt o națiune, ci un mod de viață”. „Aurul a fost naționalizat de sovietici pentru comportamentul rău al României“
Dmitri Medvedev a reacționat și el la adoptarea de către Parlamentul European a unei rezoluții privind tezaurul României de la Moscova.
image
Generația '90, cea mai fidelă pacientă a psihologilor. „Foarte mulți vin cu această problemă“
Numărul românilor care apelează la ajutorul psihologilor a crescut considerabil în ultimii ani. Stresul de la locul de muncă, ritmul accelerat al vieții sau problemele din viața cotidiană îi fac pe aceștia să apeleze la specialiști.
image
Ce pensie va avea un angajat care a muncit 35 de ani cu salariu minim pe economie
Stagiul minim de cotizare din noua lege a pensiilor este identic cu cel de acum, de 15 ani, însă stagiul complet de cotizare este diminuat de la 35 de ani în prezent, la 25 de ani din septembrie.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.