„Oare am luat-o cu toții razna?” – este o întrebare, cred, legitimă, în contextul vremurilor pe care le trăim. Și nu este vorba doar despre pandemie, ci de un întreg maglavais de aspecte ale societății contemporane. Dacă ar fi privită dintr-un avion, azi, ar părea omenirea că merge pe un drum cît de cît drept? Sau mai degrabă ar da semne că a început s-o tragă bine pe arătură, ca și cum ar fi dat strechea în ea și că doagele au cam început să-i plesnească? Deși, la drept vorbind, nu cred să fi fost momente în istorie cînd întreaga suflare a acestei planete a plesnit de sănătate mintală, totuși, în ultimii ani pare că o turbare generală ne-a prins pe toți într-o horă drăcească al cărei ritm nu dă deloc semne că ar vrea să se domolească, ci, din contra, că se autoalimentează din energia propriilor învîrtiri, devenind din ce în ce mai alert. Probabil, pandemia a avut multe de a face cu asta, psihologii trăgînd semnale de alarmă în mod repetat asupra impactului nefast al stresului în care trăim, de aproape doi ani, însă poate că această pandemie a întețit multe alte maladii care zăceau deja în noi de prea multă vreme, fiind un veritabil turnesol pentru a le augmenta îndeajuns, pentru a le scoate la iveală, de sub masca de normalitate în care sălășluiau.

Am ales, așadar, ca tema acestui Dosar să vorbească, într-un mod sănătos, despre sminteală. Ce este, pînă la urmă, sminteala? Este un germene de nebunie care sălășluiește în noi toți, așteptînd un moment prielnic să înflorească sau este o cauză externă, ca un soi de meteorit care, la impact, ne ciufulește orbita? Este sminteala întotdeauna nocivă sau, uneori, este chiar salutar să lăsăm mai moale hățurile rațiunii? Autorii acestui Dosar au atacat sminteala pe diferite fronturi. Pe frontul politic, jurnalistul Cătălin Prisacariu face o analiză a smintelii, pornind de la sensurile străvechi, șerpuind de-a lungul vremii, și ajungînd la regimurile comuniste care dau încă tonul politicii din România. „O să se spună că toate regimurile comuniste au fost niște sminteli și că regimul ceaușist nu e diferit, în esență, de altele. E adevărat, dar ceaușismul încă dă măsura smintelilor politicienilor noștri de azi, așa că o putem considera sminteală fondatoare.” Tot pe firul istoriei, de data aceasta pe latura sa antropologică, vine și analiza Luciei Terzea-Ofrim – cum ne-am raportat, de-a lungul vremii, la sminteală? Rămînînd în registrul grav, în plan psihologic, Zenobia Niculiță scrie despre ce se întîmplă cînd avem de-a face cu o psihoză în masă.

Bineînțeles, Dosarul aduce și latura ludică a smintelii. Laura Carmen Cuțitaru, conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană, scrie despre originea unor expresii ale limbii engleze precum as nutty as a fruitcake sau mad as a hatter, călătorind alături de personajele lui Lewis Carroll din Alice in Wonderland – Pălărierul Nebun și Iepurele de Martie. Preluînd ștafeta, scriitoarea Adina Rosetti lansează o întrebare: Ce s-ar întîmpla cu personajele din Alice în Țara Minunilor într-o lume îmbibată în rațiunea corectitudinii? „Omida fumătoare ar primi imediat un discurs moralizator despre cum fumatul dăunează grav sănătății? Iepurelui alb, mereu în întîrziere și cu ochii pe ceas, i s-ar servi imediat un speech despre cum să-și trăiască viața într-un ritm mai lent și fără atîta stres? Iar Alice, pierdută în Țara Minunilor, ar avea parte de-un final care să transmită un mesaj empowering despre emanciparea femeilor?” Pentru că, dacă vorbim despre un teren unde sminteala e chiar binevenită, vorbim în special despre artă – în cazul artistului, afirmă Andrei Ciubotaru, „sminteala” e provocată de imaginație, îndrăzneală, „e o cale de cercetare curajoasă”.

Așadar, fie că vorbim despre politic, societate, psihologie, lingvistică, ideologie sau artă, sminteala este mereu prezentă – întrebarea rămînînd: care e doza necesară de sminteală pentru a duce o viață sănătoasă?