În urma iubirii

Publicat în Dilema Veche nr. 633 din 7-13 aprilie 2016
În urma iubirii jpeg

După o dragoste din adolescenţă, am aruncat tot ce-mi amintea de el: pixuri, jucării, bileţele cu poezii. După altă iubire, de maturitate, am păstrat aproape tot: mi-am dat seama că şi obiectele spun o poveste – una frumoasă, de această dată. I-am întrebat şi pe alţii ce poveşti poartă cu ei, prin obiectele rămase din foste relaţii de dragoste.

● Andra CĂRBUNARU, copywriter

„Ochii albaștri ca seninul, te îmbată ca și vinul”

Am fost prietena lui aproape un an, după ce mi-a făcut cea mai originală declarație de dragoste: „Ai ochii ca covorul”, mi-a spus. Am înțeles din prima la ce se referea, doar ne jucam împreună în fiecare zi pe covorul albastru și ne prefăceam că sîntem marinari sau că salvăm prințese traversînd poduri peste rîuri. După masa de prînz stăteam pe scăunelele mici, cu mîinile la spate, și ne uitam în liniște la Pisicile aristocrate, 101 dalmațieni sau la alte casete cu desene animate pe care le aduceam de acasă. M-a invitat chiar și la ziua lui, dar nu m-am dus, nu m-a lăsat mama. Laurențiu, Lucian, poate Luca, era sigur ceva cu L… cum am putut să-i uit numele? N-am uitat totuși că mi-a adus odată, în părculețul cu nisip din curtea grădiniței, o pietricică. Eram sigură că ne vom căsători cînd o să fim mari, doar făcuse gestul suprem: îmi adusese o piatră pe care am ținut-o în buzunar pînă cînd… a dispărut. Dar nu am fost supărată că am pierdut-o, nu o mai iubeam pentru că L. mă părăsise. Da, m-a părăsit pentru o fetiță băiețoasă care nu salva prințese, ci se juca cu mașini și tractorașe care pe mine mă plictiseau. Nu mai am pietricica, dar ea a fost înlocuită, în timp, de tot felul de alte obiecte pe care le-am păstrat într-o cutie verde pe care o deschid acum, după mulți ani, pentru a cotrobăi prin sertarele și debaralele amintirilor în care madlena lui Proust s-a preschimbat într-o hîrtie arsă cu bricheta pe margini și ruptă apoi dintr-un oracol – de la fotbalistul clasei, care mă plăcea într-a VII-a și care-mi scria declarații despre ochi albaștri fără cratimă sau virgulă, o brățară de lemn care nu se potrivea cu hainele mele roz dintr-a XI-a, dar pe care o purtam pentru că era de la rockerul de care eram îndrăgostită pe-atunci, o monedă exagerat de mare și grea, de 500 de lei, cu Mihai I, Regele României – de la un ochelarist simpatic, care o găsise nu știu unde, poze – de la nu contează cine, pentru că mergea vorba printre noi că dacă îți dă poză, e semn de despărțire, multe versuri fără sens, dar cu rimă, scrise pe semne de carte, pe bilețele mototolite și ambalaje de ciocolată albă cu cireșe – de la persoane pe care nu știu dacă le-aș mai recunoaște astăzi.

Nici pe L. nu l-aș recunoaște, deși imaginea noastră jucîndu-ne în părculeț pare foarte reală în mintea mea. Poate doar dacă a rămas blond, cu tunsoare-streașină, ochelari rotunzi și pasiuni bizare pentru mașini, tractorașe și, cine știe, pietre.

● Paul DUNCA, performer, coregraf şi dramaturg, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti

autointerviu după dragoste

Se știe că lucrați cu inima. Se știe că nu vă e rușine să iubiți și că o faceți cu nonșalanță și cu totul. Ce păstrați sau, mai bine zis, ce rămîne în urma poveștilor dumneavoastră de dragoste?

Haine! Încerc să păstrez haine. Să-mi rămînă pe piele din omul care mi-a atins pielea cu pielea lui. Pentru mine e nevoie de ceva solid, palpabil, în urma iubirii. În felul ăsta reușesc să mai consum și să prelungesc transferul de energie. Las și eu în urmă haine de-ale mele. Uneori, ele dispar sau ajung natural la alți oameni și-atunci știu că a avut loc deconectarea totală.

Povestiți-ne cîteva picanterii!

Într-o vară, l-am rugat pe iubitul meu de-atunci să poarte trei zile același tricou și să mi-l aducă apoi. Și a durat mult pînă i-a trecut mirosul. Mult după ce povestea noastră se terminase. Nu știu dacă e foarte picantă asta, dar am trăit o poveste de dragoste în urma căreia au rămas atîtea haine, că aș avea toată viața cu ce să mă îmbrac.

În afara hainelor, ce alte obiecte ați mai păstrat?

Eram extrem de îndrăgostit de Andrei și totul creștea între noi. Într-o plimbare nocturnă, mi-a oferit o scobitoare. Era primul obiect pus la bătaie între noi. Am hotărît s-o păstrez într-un buzunar anume, la loc de cinste cu palpitantul risc de a-mi înțepa degetele. În scurt timp, Andrei nu mi-a mai răspuns la telefon și la mesaje. Disperat, am căutat scobitoarea. Nu mai era acolo.

Spuneați că ați lăsat și dvs. în urmă haine. Doar haine?

Nu. Nu doar haine. Am avut o perioadă cînd purtam la gît o cheiță metalică și celor care întrebau le ziceam că-i de la inima mea. Neașteptat, a fost la un moment dat confiscată, pierdută și apoi recuperată și oferită mai departe. Am oprit ritualul cînd un iubit gelos a descoperit că obiectul circulase și n-a făcut față la asta. De parcă ar fi fost el primul meu iubit! Am hotărît să rămîn singurul proprietar al cheiței și mi-am tatuat-o pe inelar la nunta mea fictivă de la Salonul de Proiecte.

Țineți un inventar sau aveți o colecție a obiectelor rămase după dragoste?

Nu, dar știu exact a cui este fiecare rămășiță.

● Alex NIMURAD, designer

Am amintiri de greutăţi diferite şi fiecare a rămas o ipoteza. Povestea nu a mers atît de departe încît să ne-o confirme. Oricum nu cred în certitudini. Şi totuşi, unele obiecte parcă fac parte din tine fără să îţi dai seama cînd şi cum au devenit mai mult decît obiecte, ca niște suveniruri din vacanțe plăcute, obiecte-amintiri unicat, ce pornesc din relații-ipoteză. Și e mai bine să-ți trezească întrebări și reverii decît confirmări cu iz de alune rîncede.

Fularul din cașmir. Era 1 aprilie. Urmă să ne vedem pentru prima oară. Era tîrziu și eram îmbrăcat mult prea subțire. Ei bine, frigul lăsat pe seară m-a făcut să îi cer abrupt și hotărît fularul. De fapt, am aflat că nici nu-i aparținea, avea mai mult de zece ani și fusese uitat de o actriță într-un bar londonez. Era din cașmir adevărat. Am dus discuția pe tot soiul de coclauri și serpentine, încît a uitat să mi-l mai ceară înapoi. Acum încă miroase a vetiver și a narcise.

Mai am și un fier de călcat à la Disneyland. Foarte bonbon pentru gustul meu auster, nici nu prea înghit cadourile de tipul „pentru că aveai nevoie”, dar uite-l cum e și azi la locul lui. Mai ceva că o mamă vitregă. 

Aici obiectul lipseşte… pentru că stă prin țări străine. Dar o să vă fac un intro, in memoriam. Mă mutasem singur pentru prima dată și aveam senzația că locuința de 12 mp e un gigantic palat. Trebuia să mă împart între București și Brașov, așa că naveta cu trenul devenise o corvoadă pentru amîndoi. Biletele de tren îmi înlocuiseră banii din portofel. Așa că singurul cadou l-am primit de Crăciun. Ironic, chiar un portofel, pe care l-am păstrat pînă la ultimul city break, cînd mi-a fost furat din ghiozdan. A fost primul meu portofel (și, de altfel, singurul pe care l-am avut vreodată).

A, și-am să mai spun și despre colecția de jucării în miniatură. Nici pe astea nu le mai am. Ne făcusem o tradiție să vînăm toate buticurile de figurine și să luăm miniaturi de animale – toate primeau nume de starlete. Pe vremea aia jucăriile erau botezate. Așa ne oglindeam copilul interior în ochii celuilalt. Acum, colecția aparține unui copil adevărat.

● Dan TEODORESCU, muzician, trupa Taxi

Am păstrat doar cîteva amintiri estompate și destul de înghesuite, că am un suflet relativ strîmt. Obiecte n-am păstrat. Și de-abia acum, cu ocazia acestui sondaj, realizez cît de prost am putut să fiu. Regret profund că n-am un cufăr plin cu tot felul de lucruri dăruite de fostele mele iubite; un cufăr pe care să-l deschid din cînd în cînd, cu nostalgie, să mă-nduioșez brusc, să mi se umezească ochii, s-o chem pe nevastă-mea lîngă mine și să-i zic: „Uite, dragostea mea, fularul ăsta e de la Cristina. Am iubit-o prin ’96 ca un nebun. N-o s-o uit toată viața mea. Scrumiera e de la Anca. Și pe ea am iubit-o; mult, foarte mult. Bine, nu ca pe Cristina, da’ oricum. Uite ursulețu’ de la Vera! O, Doamne, cît am putut s-o iubesc pe Vera… Ea a fost iubirea vieții mele. Da’ pe tine te iubesc și mai mult.“

● Răzvan ŢUPA, poet

Ilizibil. Ce rămîne

Lucrurile vechi vin după mine cîteodată şi mă găsesc pregătit să le întîmpin să rezist derutei lor poftei pentru refugiu pentru că încă nu este prea clar dacă ele se adăpostesc alături de noi sau doar eu sînt gata să le urmăresc în planurile paralele // Abia după ce am împlinit 40 de ani am ajuns într-o casă de unde ştiam că nu mai trebuie să plec Abia acum puteam să-mi adun toate cutiile de la fiecare dintre cei care mi-au salvat orice plecare Abia m-am mutat şi încă mai găsesc pachete legate care de mîna mea care de mîini foarte apropiate // Am citit odată despre spaima lui Picasso apropo de obiecte şi de răutatea lor clar de neocolit de-atunci încerc să nu mă mai iau după lucruri şi să le las să-şi vadă de treabă numai dacă au nevoie de mine îmi exersez cît pot de bine superputerile noastre şi ale mele cu silabe şi ecouri şi ale lor // Aşa s-au dus: unde sînt motoraşele de le conectam prin două fire la bateria de patru virgulă cinci Nu-s. Ori coada de linguriţă brodată toată industrial la care căscam gura transportat în lumile vii, Inox copăiţa bleu gata să crape pe masa-extensibilă sînt ascunse în tot atîtea lumi unde mergi pe cuvinte // Acum şi eu şi tu sîntem fix acolo unde trebuia să fim Obiectele pot să promită că-ţi schimbă trecutul şi viitorul dacă le crezi cele mai bune pot abia să ţi le vîndă  ca o poezie doar a trecutului Într-o geantă cu hîrtii păstrasem primul meu carnet de scris Rostogolit acum între cărţi şi carnete mai recente // Povesteam foarte prost descriam metaforic numai prostii nici n-am publicat vreodată din ele şi dacă m-ajută Dumnezeu n-o s-o fac niciodată Adunătura de foi lipite cu aracet cum văzusem la tata şi acum e carnetul de detectiv dintr-a VI-a unde tot ce-am scris e de necitit

● Oana Maria ZAHARIA, muzician, Poetrip

Acum nu cred în căsătorie. Și probabil nu credeam nici atunci, la 16 ani, cînd primul meu iubit m-a întrebat, sub Poarta Sărutului: „Will you marry me?“ și eu am chițăit: „Yeeees!“ Îndrăgostită eram, asta-i clar, pentru prima oară în viața mea, așa că aș fi zis da la orice l-ar fi făcut fericit. Îmi căutase mult inelul de logodnă, voia să fie simplu și frumos, dar totuși să arate important. Era delicat, din aur alb, cu o perlă flancată de două mici diamante. Nu m-a interesat pe mine prea mult, eram încă de pe atunci împotriva materialismului, ba încă și cu pasiunea specifică vîrstei. Am înțeles că era totuși mare lucru să ai un inel de logodnă cu diamante cînd colegele mele de liceu au început să urle disperate la vederea lui.

Părinții au înghițit puțin în sec, apoi, ca să iasă din starea de șoc, au scos șampania din cămară și-au deschis-o. „Păi, să bem, nu? Tu nu prea mult, Oana, că nu ești majoră.“ Le sînt recunoscătoare și în ziua de azi că au avut încredere atunci să mă lase să iau decizii cu mintea mea de adolescentă. Oricum, nebunia n-a ținut mult. După doi ani de relație la distanță, aproape imediat ce am plecat la facultate la București, dădeam jos de pe rafturi felicitările cu urări de bine pentru logodnă, primite de la rudele lui de peste mări și țări.

Primisem inelul de logodnă într-un săculeț de piele, unde păstram o șuviță din părul lui și un boboc de trandafir uscat pe care mi-l dăduse la una dintre primele în­tîlniri. Am pus inelul lîngă ele în săculeț, am strîns șnurul și l-am lăsat să se prăfuiască pe un raft în camera copilăriei mele. De cîte ori deschid acest kit standard al primei iubiri, odată la cîțiva ani, cînd mai trec pe-acasă, îmi dau lacrimile de duioșie față de copilul care eram atunci și de bucurie c-am trăit-o și pe asta.

pagină realizată de Cristina ŞTEFAN

foto: R. Ţupa, C. Ştefan

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.